Rugăciunea, lectura şi scrisul

Am o mare admiraţie pentru scrierile domnului Cristian Bădiliţă (am avut bucuria de a citit tot ce a publicat până acum). Există două gânduri ale domniei sale în care ma regăsesc în privinţa scrisului (şi a lecturii). Amandoua sunt din prima carte publicată, “Sacru şi melancolie":
"Două ispite îţi ademenesc singurătatea: să scrii ori să te rogi". Cum multă (prea multă) vreme, n-am ştiut de rugăciune, mi-am "înecat" singuratatea (deopotrivă cea lumească şi cea metafizică) în scris. Acum am înţeles (deşi numai în foarte mică măsură) valoarea rugăciunii. Scrisul şi rugăciunea se aseamănă prin aceea ca şi scrisul, şi rugăciunea presupun Luptă, de cele mai multe ori cu tine însuţi; lupta cu foaia albă dinaintea ta, versus lupta cu deznădejdea că Dumnezeu nu te aude. Scrisul şi rugăciunea se deosebesc esenţial în privinţa singurătăţii care le dă naştere. Dacă înainte (şi, probabil, şi acum) scrisul se revendica din nevoia de desprindere (pe alocuri, chiar de izolare) de lume pentru a fi cu mine, rugăciunea reclamă (uneori cu disperare) desprinderea de lume pentru a fi cu El.
"Citesc. Mă rog. Şi iar citesc. Înseamna că nu ştiu prea bine cum să mă rog". Duminicile mi le petrec îndeosebi într-un amestec de lectură şi rugăciune. Odată cu convertirea mea, plăcerea lecturii s-a transferat din sfera laică în cea religioasă. De când mă ştiu am citit zeci şi sute de cărţi pe bandă rulantă, înfulecând cu nesaţ, ca un lup flămând, tot ce-mi ieşea în cale. Mai târziu am înţeles nevoia de a savura înţelepciunea. Prima carte religioasă pe care am citit-o au fost „Confesiunile” Sfântului Augustin. Fără a şti în prealabil că sfântul trecuse printr-o cutremurătoare experienţă a convertirii, cred cu tărie că mai curând cartea aceasta m-a ales pe mine decât eu pe ea. Am înghiţit-o şi pe ea hulpav la prima lectură (fără să „rumeg” cu atenţie esenţa ei), am descoperit-o ca bestseller scris acum 1700 de ani, în a cărui „acţiune” mă regăseam în totalitate. Am meditat-o mai intens la a doua lectură. L-am venerat pe sfânt atunci când am citit-o pentru a treia oară şi, în privinţa lecturilor patristice (deşi nu este, în adevăratul sens al cuvântului, patristică), rămâne cartea mea de suflet, prima iubire care nu se uită niciodată. "Cărţile cu adevărat mari sunt acelea care te transformă radical, împreună cu personajele lor", zice tot Cristian Bădiliţă. Această carte şi „personajul” ei principal mi-au schimbat viaţa.

Dintre rugăciune şi lectură e adevărat că balanţa se înclină spre lectură, ca substitut al lipsei mele de stăruinţă în rugăciune şi în nădejdea că, dacă nu am destulă iubire ca să fiu mereu cu El în rugăciune, prin lectură pot să înţeleg măcar "teoria" care stă la baza mecanismului acestei iubiri.

Rugăciunea e o îndeletnicire anevoioasă, ce reclamă curăţie şi virtute, pentru a dobândi ceva roade de pe urma ei. Ca să citeşti, în schimb, n-ai nevoie de nici un fel de vrednicie, poti să fii oricât de ticălos, fiindcă dacă dictonul "suntem ceea ce citim" e valabil, ceva-ceva tot se lipeşte de tine. Citesc acum "Jurnalul mişcărilor lăuntrice" al Sfântului Ignatiu de Loyola şi sunt copleşită de atâta iubire... mi se pare imposibilă... atât de departe de puterile mele...