Despre criză, schimbare, libertate şi credinţă creştină, cu părintele Samuel Rouvillois
Sâmbătă, 1 noiembrie 2008, mănăstirea „Sfânta Familie” a Comunităţii Sfântului Ioan din Bucureşti a fost gazda unei serii de trei conferinţe pe tema „Ideologiile şi speranţele lumii de azi”, conferinţe susţinute de părintele Samuel Rouvillois, călugăr membru al comunităţii din 1982 şi responsabil cu formarea Fraţilor Sfântului Ioan din anul 2001. Doctor în filozofie la Universitatea Sorbona (Paris) cu o lucrare despre Trup şi Înţelepciune, pr. Samuel susţine o bogată activitate de predicare a Evangheliei şi de formare filozofică şi teologică. Având o vastă experienţă în domeniul economic şi al întreprinderilor, pr. Samuel se întâlneşte regulat cu diferiţi directori şi responsabili ai marilor companii multinaţionale (Peugeot-Citroën, PPR, Aérospatiale, Cofinoga, Leroy Merlin, Vinci, Lafarge, Total, Michelin, Sodexho), reflectând împreună cu aceştia asupra locului omului – în special al tinerilor – în lumea întreprinderii.
Acum 100 -150 de ani, ideologiile atee proclamau inexistenţa lui Dumnezeu pentru a elibera omul. Gândirea celor care au spus „Nu este Dumnezeu” (Feuerbach, Marx, Nietzsche, Comte, Darwin, Brunschvicg, Freud, Sartre şi alţii) a marcat secolul XX şi Europa părinţilor noştri. Astăzi Dumnezeu nu mai este negat făţiş, ci mai degrabă ignorat, uitat, nebăgat în seamă de omul contemporan. Ce au devenit ideologiile atee? Care sunt ideologiile lumii de azi? Dar speranţele şi chemările timpului prezent? Acestea au fost premisele celor trei conferinţe, din care spicuim o radiografie a vremurilor secularizate, pentru a o privi apoi în lumina preceptelor evanghelice propuse de Mântuitorul.
O radiografie a lumii contemporane
Criza financiară actuală
Lumea de azi are o conştiinţă unică a solidarităţii sale. Vom încerca să vedem cum aceasta se datorează atât aspiraţiilor pozitive, cât şi ideologiilor comune ale oamenilor de azi, dorinţelor profund umane şi în acelaşi timp anti-umane din inima oamenilor. Ideologia comunistă se prezenta ca cea care va salva lumea şi nu a reuşit. Ideologia capitalistă se considera şi ea salvatoarea omenirii, însă criza actuală dovedeşte contrariul. Criza financiară contemporană este o criză spirituală, iar oamenii şi-au pierdut încrederea în proiectul occidental, care considera că economia poate face lumea mai bună. Economia depinde de sănătatea economiei reale şi de încrederea oamenilor în ea. Criza actuală nu este una economică, economia reală funcţionează la fel de bine ca acum 4 luni, ea este, încă o dată, o criză colectivă de încredere că lumea de astăzi va deveni cu adevărat mai bună prin economie. Asta deoarece finalitatea umană a acestui sistem mondial este din ce în ce mai greu de perceput.
Aşadar, criza financiară internaţională actuală priveşte strict domeniul speculaţiilor financiare, ea nu afectează producţia, nici vânzarea; economia reală funcţionează corect, însă este încetinită de înăsprirea condiţiilor de creditare. Din cauză că lumea şi-a pierdut încrederea în speculaţiile financiare, a ajuns să-şi piardă încrederea şi în economia reală. Lumea financiară a scăpat de sub controlul oamenilor, astfel încât cea mai mare parte a factorilor de răspundere în domeniul economic şi social au ajuns să se îndoiască de sistem. Această îndoială adânceşte criza; şi cu cât criza este mai mare, cu atât îndoiala devine mai mare. Este un cerc vicios, din care nu se poate ieşi decât prin redobândirea încrederii în sistem.
Însă oamenii sunt îndreptăţiţi să nu aibă încredere în sistem. Pentru că, mai mult decât orice, aceasta este o mare criză spirituală, în măsura în care omenirea a ajuns să creadă că economia va înlocui Providenţa. Dar acest sistem economic nu este unul egalitar, el îi slujeşte în primul rând pe cei care deja sunt foarte bogaţi. Aşadar, îndoiala asupra sistemului este îndreptăţită, pentru că sistemul financiar actual este o minciună. Prin această criză financiară, de fapt, trăim o confruntare cu adevărul. Astăzi, viaţa este mai uşoară din punct de vedere economic decât înainte, dar mai grea din punct de vedere psihologic şi afectiv. Aceasta se întâmplă deoarece cadrul general şi universal al valorilor a dispărut aproape complet, trăim într-o lume în care trebuie să descoperim totul pe cont propriu; religia poate propune valori, dar acest lucru poate fi un avantaj sau, dimpotrivă, poate fi considerat a fi un conservatorism depăşit.
Ideologiile de ieri şi de azi
În anii 1950, părintele Marie-Dominique Philippe a început să vorbească despre ideologiile filozofice care îl excludeau pe Dumnezeu şi care îi marcau cel mai mult pe intelectualii acelor vremuri. Era vorba de o pervertire a gândirii prezente în viaţa socială şi în viaţa personala. Astăzi ideologiile sunt mai puţin prezente în mod direct, dar asistăm la o materializare a ideologiilor într-un sistem concret.
Versiunea modernă a lui Nietzsche este aceea a omului care vrea să devină stăpân pe el însuşi, stăpânul propriei existente şi al cosmosului. Considerăm că trebuie să fim noi înşine, să visăm ce vrem să fim şi să credem în visele noastre, pentru a ne transforma existenţa. Or, dacă privim filozofic, omul este într-o foarte mică măsură stăpân pe sine însuşi şi este o dovadă de imaturitate să credem că vom deveni total stăpâni pe noi înşine.
La fel, astăzi nimeni nu se mai declară marxist, însă toată lumea consideră normal ca viaţa socială să fie organizată de economie, toată lumea consideră normal să existe un consum şi o comercializare maximă. Totul este obiect de schimb şi ţine de domeniul economiei: ajutorul persoanelor în vârstă, vacanţele etc. Lumea economică actuală este aplicaţia principiilor lui Marx, cu singura diferenţă că dictatura proletariatului a fost înlocuită de dictatura economiei de piaţă. Violenţa constă în faptul ca individul se supune bunului mers al economiei şi capriciilor acesteia, făcând aceasta în mod liber. Oamenii schimbă pe bani lucrurile pe care le consideră aducătoare de fericire.
Am putea continua această analiză şi pentru celelalte ideologii atee. Astăzi ideologiile nu mai sunt sisteme filozofice, ci reprezentări colective pe care le folosim pentru a ne organiza concret viaţa. În acelaşi timp, suntem din ce în ce mai sensibili la tot ce este profund uman. Tinerii au un sens foarte profund despre ce este fericirea umană veritabilă, dar sunt resemnaţi să nu poată ajunge niciodată efectiv la ea, iar uneori se folosesc de sistemul actual ca de un drog pentru a nu mai vedea că nu pot fi fericiţi. Atunci când suntem creştini, situaţia actuală ne face să ne gândim imediat la Apocalips, nu pentru catastrofele care sunt descrise în carte, ci pentru că este revelaţia prezenţei lui Cristos în mijlocul lumii şi al istoriei oamenilor, şi pentru că ne arată coexistenţa situaţiilor dificile şi a luptei răului cu această prezenţă a lui Cristos.
Cum este posibil ca fiinţa umană, care este creată pentru iubire şi adevăr, să se lase înşelată şi sedusă, într-o asemenea măsură, de materialism şi de consumism? Fiinţa umană, pentru a se descoperi pe sine, trebuie să treacă dincolo de imaginaţia şi senzaţiile sale. Descoperirea adevărului este o exigenţă, fiindcă prin rămânerea la nivel senzorial, omul este redus la stadiul animalic. Cea mai mare pervertire a lumii actuale este pierderea totală a sensului adevărului. În lume este la putere manipularea prin imagini şi senzaţii, iar consumul aflat în centrul societăţii nu înseamnă altceva decât manipularea conştiinţelor, anularea conştiinţei personale. A pune consumul în centrul societăţii înseamnă a pune manipularea conştiinţelor în centrul vieţii sociale. Iar subtilitatea constă în faptul că această manipulare prin imagini şi prin senzaţii se foloseşte de toate năzuinţele de fericire pe care omul le poartă în el, are exact efectul unui drog halucinogen: ne pierdem capacitatea de a face diferenţa dintre real şi imaginar.
Renunţarea la voinţa de a schimba societatea
Riscul lumii occidentale este acela de a capitula în lupta de schimbare a societăţii. Şi aceasta se întâmplă din două motive:
- Eşecul comunismul pare a da dreptate celor care doreau să schimbe societatea printr-o revoluţie, ca şi cum caricatura comunismului i-ar impiedica pe oamenii din Occident să dorească schimbarea societăţii. Comunismul voia să schimbe lucrurile sprijinindu-se pe o ideologie¸ în vreme ce voinţa politică ar trebui să se bazeze pe o înţelepciune politică, ceea ce este complet diferit. În lumea de astăzi, cei care îşi exercită autoritatea rareori o fac într-o manieră înţeleaptă, ceea ce creează tentaţia de a pune semnul egal între voinţa politică hotărâtă şi dictatură.
- S-a crezut (chiar şi în rândul creştinilor) că economia este un fel de Providenţă divină imanentă, iar capitalismul, felul în care Dumnezeu dorea ca oamenii să conducă lumea, acesta fără a da atenţie nedreptăţilor atât de evidente din ultimii 50 de ani. A apărut astfel o resemnare în faţa sistemului capitalist, luând naştere o fatalitate în privinţa evenimentelor economice similară celei în privinţa fenomenelor naturale. Este extrem de grav, pentru că diferenţa este enormă: evenimentele economice sunt create de om, iar resemnarea în faţa efectelor negative create de noi înşine este ilogică. Complexitatea economiei mondiale (în special a domeniului financiar) este de neînţeles pentru cea mai mare parte dintre oameni, chiar şi pentru mulţi oameni politici, iar în faţa lucrurilor care ne depăşesc, ne resemnăm. Situaţia este similară făuririi unui idol, căruia ne închinăm; idolul este o realitate de la care aşteptăm unele lucruri pe care, în mod normal, ar trebui să le aşteptăm de la Dumnezeu. Însă cel care veghează asupra destinului nostru este Dumnezeu, iar a delega această grijă sistemului economic şi social este o eroare.
Un nou model social, politic şi economic?
Este prea târziu pentru a propune un alt model, pentru că astăzi puterea politică este locală, în vreme ce interdependenţa socială şi economică e mondială. Ceea ce putem face este să alegem un model personal pe care să îl urmăm, în scopul de a crea o mişcare de societate. În cel mai bun caz vom putea crea o rezistenţă social㸠însă nu vom putea schimba modelul. Schimbarea modelului este imposibilă din cauza acestei interdependenţe mondiale la nivel economic şi social; nici o ţară nu are mijloacele autonomiei economice, suntem în mod ireversibil dependenţi unii de alţii. Aşadar nu putem schimba modelul, însă putem avea o reacţie faţă de acesta, putem exprima o atitudine critică vizavi de el, prin faptele şi prin gândirea noastră. Aici este locul în care trebuie dusă lupta, pe terenul complicităţii permanente în care se află fiecare dintre noi cu sistemul.
Pacea prin economie?
Yves-Thibault de Silguy prezintă pacea mondială ca finalitate a economiei de piaţă. Este adevărat că de multă vreme naţiunile preferă „războiul” economic, celui militar, pentru că negocierea economică este o luptă care se termină în avantajul ambelor părţi. Chiar şi Abraham a negociat cu Dumnezeu. Negocierea economică este o manieră de a transforma tensiunile într-un mijloc de pace, deci, din acest punct de vedere, schimburile comerciale sunt bune şi ar putea da naştere păcii, cu două condiţii: schimburile comerciale să se facă într-un climat de respect reciproc între părţi şi să prevaleze căutarea binelui comun al părţilor. Cadrul competitivităţii este întotdeauna cooperarea. Chiar promotorii capitalismului, David Ricardo şi Adam Smith, considerau că schimburile comerciale trebuie să aibă ca scop căutarea binelui comun. Însă astăzi, legile economiei nu obligă pe nimeni la căutarea acestui bine comun şi cea mai mare parte a confruntărilor economice vizează distrugerea celeilalte părţi, prin căutarea exclusivă a interesului propriu, în mod unilateral, ceea ce transformă economia mondială într-un loc de o violenţă extremă. Dacă economia mondială ar fi cu adevărat în slujba oamenilor, şi-ar încetini creşterea. Astăzi, ritmul creşterii economice este determinat de viteza comunicaţiilor şi a transporturilor, deci deja economia se mişcă prea repede pentru oameni. Când capitalismul nu este regularizat de o filozofie morală şi politică, atunci cuvintele lui Marx sunt adevărate: capitalismul este exploatarea omului de către om. Iar când economia nu mai este un instrument al politicului, ci devine însăşi centrul vieţii politice, ea ajunge să fie violentă.
Componentele lumii de azi
1. Experienţa muncii
Care sunt componentele lumii de astăzi, privite în lumina marilor activităţi umane? În primul rând privim munca, experienţa care s-a schimbat cel mai mult. Marx afirma că toată structura socială depinde de raportul omului cu uneltele sale de producţie. Societatea va fi cu totul alta într-o economie de tip agrar, rural, decât într-o economie industrială.
Schimbarea în domeniul muncii este în primul rând revoluţia tehnologică: apariţia maşinii, a utilajelor, aparatelor. Este vorba de utilizarea ştiinţifică a materiei pentru a folosi energia ei, puterea ei. Puterea omului a dobândit astfel o posibilitate cvasi-infinită de creştere. Iar oamenii s-au obişnuit să folosească această putere a tehnicii, ba chiar mai mult au devenit dependenţi de folosirea mijloacelor tehnice (suntem complet pierduţi dacă suprimăm toate mijloacele tehnice din jurul nostru). Mai profund, omul a pierdut raportul iniţial cu munca şi nu mai are decât un raport util cu produsele muncii sale. Din ce în ce mai mulţi tineri nu mai ştiu să muncească, deoarece nu mai au ocazia să o facă acasă în copilărie, totul fiind preluat de diferite aparate tehnice.
A doua revoluţie este cea a comerţului şi a consumismului. Pentru a produce din ce în ce mai mult e nevoie ca oamenii să cumpere mai mult, şi de aceea lucrurile trebuie să se strice din ce în ce mai repede, pentru a fi nevoie să fie înlocuite. Din tot ce cumpără un american, două luni mai târziu 90% sunt consumate sau aruncate la gunoi. Totul este conceput pentru a vă face să consumaţi cât mai mult şi deci să cumpăraţi cât mai multe lucruri inutile si cât mai scumpe. Inteligenţa este înlocuită de dorinţe şi pofte pe care sunteţi convinşi că este absolut necesar să le satisfaceţi cat mai rapid. Sunt distruse astfel mai multe componente esenţiale ale muncii: posibilitatea omului de a face ceva el însuşi şi de a descoperi prin aceasta cine este şi ce este în stare să facă; capacitatea omului de a stărui în efort (azi totul trebuie să fie accessibil imediat). Oare ce este mai bine: să fim sclavi bogaţi şi nefericiţi sau săraci cu greu fericiţi, dar totuşi fericiţi ?
Învăţarea muncii depinde în primul rând de părinţi şi de prima educaţie, apoi de şcoală. Lumea de azi este remarcabilă prin eficienţa ei însă omul este în slujba eficienţei şi nu eficienţa în slujba omului. Economia este folosită de om împotriva lui însuşi!
Nu în cele din urmă, este important să privim munca în dimensiunea ei de descoperire personală. Munca ne reprezintă în asemenea măsură încât rezultatul muncii noastre este întotdeauna un autoportret. Este motivul pentru care succesul în muncă este considerat un merit personal, în vreme ce nereuşita în muncă este luată ca afront personal. Munca este activitatea fundamentală prin care persoana se descoperă pe sine, o activitate prin care învăţăm să credem în noi înşine, să ne cunoaştem calităţile, să devenim responsabili, un mijloc prin care ne împrietenim cu realitatea, cu adevărul. Prin muncă suntem educaţi, de asemenea, să avem răbdare, să ne recunoaştem greşelile, să ţinem cont de sfaturile celor mai competenţi decât noi, să fim originali arătând în acelaşi timp respect faţă de lumea pe care o transformăm prin munca noastră. Munca ne arată locul just pe care îl ocupăm în această lume. Pentru aceasta este necesar ca cei din jurul nostru să ne permită să trăim munca în dimensiunea ei de experienţă umană, nu doar să se folosească de competenţele noastre pentru a obţine rezultatul cel mai bun în timpul cel mai scurt.
2. Relaţia cu celălalt
Relaţia cu celălalt este marcată de o conştiinţă unică a dorinţei de a iubi şi de a fi iubiţi, care rămâne la nivelul sensibilităţii şi nu al înfăptuirii concrete. Revoluţia relaţiilor morale constă în trecerea de la relaţii umane care acum 50 de ani erau măsurate de valorile familiale, religioase, naţionale, la relaţiile personale care actualmente nu mai se desfăşoară într-un cadru de valori. Jumătate din populaţia globului locuieşte astăzi la oraş, astfel că de cele mai multe ori valorile actuale sunt cele ale individului şi nu ale grupului.
Modelul relaţiilor umane a devenit cel al relaţiilor dintr-un contract de consum în care câştigă amândoi şi fiecare îl priveşte pe celălalt într-un mod utilitar. Suntem obişnuiţi să ni se satisfacă imediat nevoile şi să existe o soluţie rapidă la orice problemă. Ne este greu să perseverăm atunci când satisfacţia nu este prezentă. Schimbăm relaţia cu uşurinţă (la oraş există mult mai multe relaţii posibile decât la sat) cu iluzia că va fi mai bine cu cineva nou. În plus nu mai există un cadru social care să ne ajute în rezolvarea problemelor, trebuie să rezolvăm totul prin noi înşine, cu atât mai mult cu cât nu avem încredere în ceilalţi.
Tot ce am spus despre relaţia cu celălalt este valabil şi pentru relaţia cu noi înşine.
3. Viaţa comunitară
Viaţa comunitară este considerată ca o sumă de indivizi pe care trebuie să îi respectăm deoarece consumă. Or, oamenii consumă cu atât mai mult cu cât sunt mai puţin solidari unii cu alţii, întrucât solidaritatea permite o economie a bunurilor, împrumutul reciproc etc.
Se pun deci întrebările: pentru ce trăim împreună? care este binele comun? bunurile de consum? (Este nefondat să credem că dacă vom fi mai bogaţi în privinţa lor, vom fi mai solidari). Care este libertatea cetăţeanului? Nu implică oare anumite datorii faţă de comunitate? Democraţia, aşa cum e concepută de J.J. Rousseau apare ca o dictatură a individului egoist, o dictatură a individualismului, care este mai rea decât dictatura comunismului, pentru că implică o supunere a persoanei faţă de totalitarismul materialist, este mai confortabilă pentru sensibilitatea noastră şi nu mai pare a fi o tiranie. Este o dictatură care se ascunde şi dă iluzia libertăţii.
Viziunea asupra persoanei
1. Persoana redusă la condiţionarea ei
În vremurile noastre, persoana este redusă la condiţionările sale, ceea ce înseamnă că ea este considerată a fi doar o maşinărie biologică, psihologică, socială, un animal aflat în căutarea bunăstării (singura diferenţă constând în faptul că bunăstarea omului este mai elaborată decât a celorlalte animale). Freud spunea că persoana este caracterizată prin dorinţă şi că este necesar ca omul să-şi găsească un echilibru în gestionarea dorinţelor. Se pierde astfel conştiinţa identităţii spirituale şi a sensului vocaţiei religioase a fiecărei persoane. Această pierdere prin reducerea la condiţionări nu are loc într-un discurs ideologic, ci prin fapte concrete. Totul este automatizat, şi de aceea am ajuns ca tuturor să ni se pară normal să fim noi înşine un simplu număr, să intrăm în „dialog” cu maşinăriile (v. calculatorul personal, robotul telefonic, automatul de bilete etc.). Dorinţa de îmbogăţire materială a ajuns să ne facă capabili de toate alienările, însă acest fenomen are loc în mod progresiv şi prin consimţământul nostru liber. Există o metafizică inconştientă, care reduce persoana la o simplă realitate psiho-materială.
2. Libertatea
A doua mare dimensiune a acestei filozofii inconştiente este aceea de a identifica persoana cu libertatea sa, pentru că singurul lucru care ne permite să suportăm ideea că suntem reduşi la condiţionarea noastră este tocmai libertatea! Astăzi, toată lumea vorbeşte de libertate, dar, la o reflecţie mai atentă, observăm că este o libertate lipsită de conţinut, care corespunde doar sentimentului de a fi liberi. Însă libertatea autentică nu este identică sentimentului de a fi liber. Dependenţii de alcool, de droguri, de violenţă, au cu toţii sentimentul libertăţii, în timp ce oamenii cu adevărat liberi sunt culpabilizaţi, fiindu-le propusă o pseudo-libertate. Cei care nu sunt sclavii modei, tehnologiei, banilor, puterii, adică cei liberi cu adevărat, apar în ochii lumii ca nişte rataţi şi pot sfârşi prin a fi obligaţi să intre în forma de sclavie, în ceea ce un filozof (Étienne de La Boétie) numeşte „sclavia liber consimţită”. Cu cât suntem mai puţini liberi, cu atât avem mai multă nevoie să ne simţim liberi, pentru a putea suporta lipsa libertăţii autentice. Trăim într-o lume care, pe măsură ce ne pierdem libertatea, ne va vinde, din ce în ce mai mult, sentimentul că suntem liberi.
Este o caricatură a viziunii lui Sartre, care defineşte omul printr-o „libertate fără conţinut”; pentru Sartre, nobleţea omului constă în a accepta faptul că este condamnat la libertate. O privire filozofică asupra libertăţii ne arată că libertatea nu este adevărată decât dacă are un conţinut (ne eliberăm faţă de ceva şi pentru ceva), şi asta pentru că libertatea nu e ceva în sine, ci priveşte un act anume, ea constă în a depinde, în acţiunile personale, mai puţin de condiţionare şi mai mult de finalitate. Aşadar, libertatea este opusul sentimentului de a fi liberi, în vreme ce suntem robii condiţionărilor noastre.
Pascal vorbea despre falsa libertate care este divertismentul. Divertismentul nu este altceva decât fuga de vocaţia noastră, care este esenţialmente spirituală. Distracţia face exact acest lucru, ne distrage, ne îndepărtează de finalitatea noastră profundă, nu ne face liberi.
3. Responsabilitatea personală
Ne aflăm în faţa fenomenului de transfer a responsabilităţii personale asupra colectivităţii. Trăim permanent cu teama de a nu rămâne singuri (pentru că astăzi, a fi singur înseamnă a fi condamnat la excludere), ceea ce generează un soi de „comunism afectiv”, care ne dirijează să vrem să fim mereu ca ceilalţi. Iată paradoxul oraşului, în care rămânem anonimi, fiind în acelaşi timp împreună cu toată lumea. Oraşul ne scuteşte de responsabilitatea personală, pentru că nu mai trăim sub privirea oamenilor care ne cunosc, nu mai trăim decât în mulţime, ne dizolvăm responsabilităţile într-o mulţime, şi astfel individul ajunge să-şi exercite inteligenţa şi voinţa fără a mai fi responsabil, făcând responsabilă societatea în locul său. Ceea ce face majoritatea devine normă, ajunge să fie considerat legitim, justificat. Comunismul era o constrângere asupra indivizilor exercitată de comunitate, iar acum suntem martorii unei dizolvări a individului în colectivitate şi cheia acestei dizolvări este, de fapt, doar sentimentul de a fi liberi. Sentimentul de a ne pierde în mulţime este un fel de nostalgie a dorinţei de a ne abandona în mâinile Providenţei, ca şi cum societatea ar fi o divinitate imanentă în mâinile căreia ne abandonăm pentru a ne guverna vieţile.
4. Ştiinţă şi cultură
Întregul ansamblu de pervertiri şi de ambiguităţi din lumea în care trăim se revendică din înlocuirea înţelepciunii cu ştiinţa. În ziua de astăzi singura formă de cunoaştere în care toată lumea are încredere este cea ştiinţifică. Ştiinţa are o adevărată rigoare, reprezintă cunoaşterea universală. Dar ştiinţa ca atare nu este în slujba omului, ci în slujba cunoaşterii, ceea ce nu este acelaşi lucru. Scopul ştiinţei este cunoaşterea prin abstracţie şi de aceea ştiinţa este incapabilă de a stabili ce este bine pentru oameni, nu poate defini prudenţa morală şi politică, nu poate oferi o abordare inteligentă a binelui comun sau a celui personal. Astăzi, pentru a cunoaşte omul, nu mai facem apel decât la ştiinţă, în vreme ce cunoaşterea profundă a omului este de domeniul filozofiei şi al înţelepciunii. Înlocuirea înţelepciunii cu ştiinţa conduce la construirea unei societăţi inumane. Ştiinţa trebuie să poată fi utilizată de înţelepciune, dar nu o poate înlocui. Adevărata provocare actuală este redescoperirea înţelepciunii într-un mod suficient de profund pentru a depăşi diversitatea culturală. Ştiinţa este seducătoare tocmai pentru că transcende cultura. A rămâne într-o filozofie subscrisă unei culturi împiedică naşterea unei adevărate înţelepciuni. Intuiţia profundă a lui Socrate – posibilitatea unei cunoaşteri universale aflată dincolo de cunoaşterea simbolică – trebuie să fie regăsită în lumea noastră.
Răspunsul creştin
Însă înţelepciunea nu este de ajuns. Pentru ca ea să fie eficace în lumea contemporană, ea trebuie să fie aplicată. Înţelepciunea nu este un argument convingător pentru cei care conduc astăzi lumea, dimpotrivă însă, locul în care înţelepciunea poate fi activă este într-o mişcare de societate, între persoane care împărtăşesc aceeaşi căutare a înţelepciunii. În această privinţă, au de jucat un rol bisericile, familiile, anumite asociaţii culturale şi intelectuale. Este important ca toate aceste structuri să nu pretindă a fi mântuitorii lumii. Nu aceasta este vocaţia principală a Bisericii, ci aceea de a-l face pe Cristos prezent în mijlocul lumii; cu toate acestea, a fi în centrul acestei lupte pentru ca persoana umană să fie respectată în lume face parte în chip profund din dimensiunea umană a vocaţiei Bisericii.
Însă nici toate acestea nu sunt de ajuns, deoarece, în mod obiectiv, fragilitatea lumii în care trăim nu poate fi salvată printr-o intervenţie umană. Dacă suntem cu adevărat lucizi, vedem că lumea, aşa cum este ea, nu mai poate fi salvată de către oameni. Pentru creştini lucrul acesta nu este surprinzător, deoarece ştim ca lumea în mâinile omului este pierdută încă de la început, lucru pe care l-au înţeles deja Adam şi Eva. Noi facem, la scară colectivă, experienţa pe care Adam şi Eva au făcut-o la nivel individual. A dori să fii stăpân pe viaţa ta şi pe viaţa lumii, în locul lui Dumnezeu, este o eroare fundamentală şi acest lucru se verifică acum la nivel planetar, după ce, tot la nivel planetar, s-a sperat că oamenii vor salva lumea. Blocul sovietic spera că va salva lumea, dar n-a salvat-o; sistemul capitalist spera acelaşi lucru şi realizează acum că nu salvează nimic.
Creştinii ştiu că cel care salvează lumea este numai Isus şi acest lucru ne este revelat de Cartea Apocalipsei, care ne arată că istoria umană nu poate fi înţeleasă şi nu-şi găseşte lumina decât în misterul lui Cristos cel Răstignit. Orice altă lumină în afara celei a lui Cristos este insuficientă; este fie mincinoasă, fie incapabilă de a oferi o speranţă durabilă. Şi iată că descoperim asta în zilele noastre.
De ce misterul Mielului din Apocalipsă este o lumină pentru lume? Pentru că este lumina lui Dumnezeu manifestată în mijlocul deznădejdii oamenilor, pentru că este Isus care prin moartea sa a învins moartea şi deznădejdea. Prin cruce, Cristos devine „proprietar” asupra păcatelor oamenilor. Misterul Mielului nu este unul care vine din afară, Cristos vine să ne lumineze din interior. Nu este o lumină care vine din afara istoriei, de la Dumnezeu ca Dumnezeu, ci de la Cristos pe cruce. Apocalipsa ne revelează că dacă Dumnezeu a coborât în mijlocul nostru, a venit pentru a ne da o lumină din interiorul nostru. Vocaţia Bisericii este de a da o lumină lumii plecând de la ceea ce lumea însăşi trăieşte. Biserica nu este o insulă a binelui într-un ocean al răului, nu este un loc al valorilor bune faţă de valorile greşite ale lumii, ci mărturia pe care Biserica trebuie să o dea lumii contemporane este de a fi Mireasa Mielului. Biserica nu poate să dea o lumină lumii de astăzi decât dacă trăieşte ea însăşi misterul Mielului. Nu este vorba în primul rând de a lupta împotriva acestei lumi, ci de a arăta faţă de ea compasiunea lui Cristos faţă de oameni.
Răspunsul suprem care poate fi dat lumii actuale este trăirea celor trei virtuţi teologale:
- credinţa, nu pentru că ea oferă acces la adevăr împotriva erorilor lumii, ci pentru că prin credinţă vedem că realitatea esenţială este prezenţa lui Cristos în inimile oamenilor şi rezistenţa inimilor noastre împotriva structurilor păcatului;
- speranţa, care, pentru creştin, nu se bazează pe reuşita umană (contul nostru bancar, asigurarea de viaţă etc.), ci pe prezenţa crucii în mijlocul lumii (căci, după cum spune psalmistul, „ajutorul nostru este în numele Domnului”); Dumnezeu a ales ce este mai slab în lume, a ales calea fragilităţii şi nu calea stăpânirii raţionale a lucrurilor.
- iubirea, care doreşte să ne facă să intrăm într-o dependenţă divină unii faţă de alţii, să avem permanent nevoie unul de celălalt. Dumnezeu permite fragilitatea noastră ca să nu mai putem trăi singuri, ci numai unii cu ceilalţi.Europa a crezut că se poate lipsi de Domnul ei, de Stăpânul ei, lăsând o vreme chiar ateismul să trăiască în sânul ei; filozofiile atee au luat naştere din interiorul unei Europe creştine, din mijlocul unor popoare fidele Bisericii s-au născut cei care l-au omorât pe Cristos în inimile oamenilor. Astăzi, vocaţia Bisericii în Europa este de a avea postura pe care Sfântul Apostol Ioan a avut-o lângă Sfânta Fecioară Maria: Ioan nu l-a admonestat pe Petru când acesta s-a întors la Maria în duminica Paştelui, ci l-a primit. La fel, Biserica şi creştinii trebuie să se pregătească să îi primească înapoi, cu iubire şi milostivire, pe cei care îl redescoperă pe Cristos şi să fie un loc de refugiu în mijlocul luptei.
Sâmbătă, 1 noiembrie 2008, mănăstirea „Sfânta Familie” a Comunităţii Sfântului Ioan din Bucureşti a fost gazda unei serii de trei conferinţe pe tema „Ideologiile şi speranţele lumii de azi”, conferinţe susţinute de părintele Samuel Rouvillois, călugăr membru al comunităţii din 1982 şi responsabil cu formarea Fraţilor Sfântului Ioan din anul 2001. Doctor în filozofie la Universitatea Sorbona (Paris) cu o lucrare despre Trup şi Înţelepciune, pr. Samuel susţine o bogată activitate de predicare a Evangheliei şi de formare filozofică şi teologică. Având o vastă experienţă în domeniul economic şi al întreprinderilor, pr. Samuel se întâlneşte regulat cu diferiţi directori şi responsabili ai marilor companii multinaţionale (Peugeot-Citroën, PPR, Aérospatiale, Cofinoga, Leroy Merlin, Vinci, Lafarge, Total, Michelin, Sodexho), reflectând împreună cu aceştia asupra locului omului – în special al tinerilor – în lumea întreprinderii.
Acum 100 -150 de ani, ideologiile atee proclamau inexistenţa lui Dumnezeu pentru a elibera omul. Gândirea celor care au spus „Nu este Dumnezeu” (Feuerbach, Marx, Nietzsche, Comte, Darwin, Brunschvicg, Freud, Sartre şi alţii) a marcat secolul XX şi Europa părinţilor noştri. Astăzi Dumnezeu nu mai este negat făţiş, ci mai degrabă ignorat, uitat, nebăgat în seamă de omul contemporan. Ce au devenit ideologiile atee? Care sunt ideologiile lumii de azi? Dar speranţele şi chemările timpului prezent? Acestea au fost premisele celor trei conferinţe, din care spicuim o radiografie a vremurilor secularizate, pentru a o privi apoi în lumina preceptelor evanghelice propuse de Mântuitorul.
O radiografie a lumii contemporane
Criza financiară actuală
Lumea de azi are o conştiinţă unică a solidarităţii sale. Vom încerca să vedem cum aceasta se datorează atât aspiraţiilor pozitive, cât şi ideologiilor comune ale oamenilor de azi, dorinţelor profund umane şi în acelaşi timp anti-umane din inima oamenilor. Ideologia comunistă se prezenta ca cea care va salva lumea şi nu a reuşit. Ideologia capitalistă se considera şi ea salvatoarea omenirii, însă criza actuală dovedeşte contrariul. Criza financiară contemporană este o criză spirituală, iar oamenii şi-au pierdut încrederea în proiectul occidental, care considera că economia poate face lumea mai bună. Economia depinde de sănătatea economiei reale şi de încrederea oamenilor în ea. Criza actuală nu este una economică, economia reală funcţionează la fel de bine ca acum 4 luni, ea este, încă o dată, o criză colectivă de încredere că lumea de astăzi va deveni cu adevărat mai bună prin economie. Asta deoarece finalitatea umană a acestui sistem mondial este din ce în ce mai greu de perceput.
Aşadar, criza financiară internaţională actuală priveşte strict domeniul speculaţiilor financiare, ea nu afectează producţia, nici vânzarea; economia reală funcţionează corect, însă este încetinită de înăsprirea condiţiilor de creditare. Din cauză că lumea şi-a pierdut încrederea în speculaţiile financiare, a ajuns să-şi piardă încrederea şi în economia reală. Lumea financiară a scăpat de sub controlul oamenilor, astfel încât cea mai mare parte a factorilor de răspundere în domeniul economic şi social au ajuns să se îndoiască de sistem. Această îndoială adânceşte criza; şi cu cât criza este mai mare, cu atât îndoiala devine mai mare. Este un cerc vicios, din care nu se poate ieşi decât prin redobândirea încrederii în sistem.
Însă oamenii sunt îndreptăţiţi să nu aibă încredere în sistem. Pentru că, mai mult decât orice, aceasta este o mare criză spirituală, în măsura în care omenirea a ajuns să creadă că economia va înlocui Providenţa. Dar acest sistem economic nu este unul egalitar, el îi slujeşte în primul rând pe cei care deja sunt foarte bogaţi. Aşadar, îndoiala asupra sistemului este îndreptăţită, pentru că sistemul financiar actual este o minciună. Prin această criză financiară, de fapt, trăim o confruntare cu adevărul. Astăzi, viaţa este mai uşoară din punct de vedere economic decât înainte, dar mai grea din punct de vedere psihologic şi afectiv. Aceasta se întâmplă deoarece cadrul general şi universal al valorilor a dispărut aproape complet, trăim într-o lume în care trebuie să descoperim totul pe cont propriu; religia poate propune valori, dar acest lucru poate fi un avantaj sau, dimpotrivă, poate fi considerat a fi un conservatorism depăşit.
Ideologiile de ieri şi de azi
În anii 1950, părintele Marie-Dominique Philippe a început să vorbească despre ideologiile filozofice care îl excludeau pe Dumnezeu şi care îi marcau cel mai mult pe intelectualii acelor vremuri. Era vorba de o pervertire a gândirii prezente în viaţa socială şi în viaţa personala. Astăzi ideologiile sunt mai puţin prezente în mod direct, dar asistăm la o materializare a ideologiilor într-un sistem concret.
Versiunea modernă a lui Nietzsche este aceea a omului care vrea să devină stăpân pe el însuşi, stăpânul propriei existente şi al cosmosului. Considerăm că trebuie să fim noi înşine, să visăm ce vrem să fim şi să credem în visele noastre, pentru a ne transforma existenţa. Or, dacă privim filozofic, omul este într-o foarte mică măsură stăpân pe sine însuşi şi este o dovadă de imaturitate să credem că vom deveni total stăpâni pe noi înşine.
La fel, astăzi nimeni nu se mai declară marxist, însă toată lumea consideră normal ca viaţa socială să fie organizată de economie, toată lumea consideră normal să existe un consum şi o comercializare maximă. Totul este obiect de schimb şi ţine de domeniul economiei: ajutorul persoanelor în vârstă, vacanţele etc. Lumea economică actuală este aplicaţia principiilor lui Marx, cu singura diferenţă că dictatura proletariatului a fost înlocuită de dictatura economiei de piaţă. Violenţa constă în faptul ca individul se supune bunului mers al economiei şi capriciilor acesteia, făcând aceasta în mod liber. Oamenii schimbă pe bani lucrurile pe care le consideră aducătoare de fericire.
Am putea continua această analiză şi pentru celelalte ideologii atee. Astăzi ideologiile nu mai sunt sisteme filozofice, ci reprezentări colective pe care le folosim pentru a ne organiza concret viaţa. În acelaşi timp, suntem din ce în ce mai sensibili la tot ce este profund uman. Tinerii au un sens foarte profund despre ce este fericirea umană veritabilă, dar sunt resemnaţi să nu poată ajunge niciodată efectiv la ea, iar uneori se folosesc de sistemul actual ca de un drog pentru a nu mai vedea că nu pot fi fericiţi. Atunci când suntem creştini, situaţia actuală ne face să ne gândim imediat la Apocalips, nu pentru catastrofele care sunt descrise în carte, ci pentru că este revelaţia prezenţei lui Cristos în mijlocul lumii şi al istoriei oamenilor, şi pentru că ne arată coexistenţa situaţiilor dificile şi a luptei răului cu această prezenţă a lui Cristos.
Cum este posibil ca fiinţa umană, care este creată pentru iubire şi adevăr, să se lase înşelată şi sedusă, într-o asemenea măsură, de materialism şi de consumism? Fiinţa umană, pentru a se descoperi pe sine, trebuie să treacă dincolo de imaginaţia şi senzaţiile sale. Descoperirea adevărului este o exigenţă, fiindcă prin rămânerea la nivel senzorial, omul este redus la stadiul animalic. Cea mai mare pervertire a lumii actuale este pierderea totală a sensului adevărului. În lume este la putere manipularea prin imagini şi senzaţii, iar consumul aflat în centrul societăţii nu înseamnă altceva decât manipularea conştiinţelor, anularea conştiinţei personale. A pune consumul în centrul societăţii înseamnă a pune manipularea conştiinţelor în centrul vieţii sociale. Iar subtilitatea constă în faptul că această manipulare prin imagini şi prin senzaţii se foloseşte de toate năzuinţele de fericire pe care omul le poartă în el, are exact efectul unui drog halucinogen: ne pierdem capacitatea de a face diferenţa dintre real şi imaginar.
Renunţarea la voinţa de a schimba societatea
Riscul lumii occidentale este acela de a capitula în lupta de schimbare a societăţii. Şi aceasta se întâmplă din două motive:
- Eşecul comunismul pare a da dreptate celor care doreau să schimbe societatea printr-o revoluţie, ca şi cum caricatura comunismului i-ar impiedica pe oamenii din Occident să dorească schimbarea societăţii. Comunismul voia să schimbe lucrurile sprijinindu-se pe o ideologie¸ în vreme ce voinţa politică ar trebui să se bazeze pe o înţelepciune politică, ceea ce este complet diferit. În lumea de astăzi, cei care îşi exercită autoritatea rareori o fac într-o manieră înţeleaptă, ceea ce creează tentaţia de a pune semnul egal între voinţa politică hotărâtă şi dictatură.
- S-a crezut (chiar şi în rândul creştinilor) că economia este un fel de Providenţă divină imanentă, iar capitalismul, felul în care Dumnezeu dorea ca oamenii să conducă lumea, acesta fără a da atenţie nedreptăţilor atât de evidente din ultimii 50 de ani. A apărut astfel o resemnare în faţa sistemului capitalist, luând naştere o fatalitate în privinţa evenimentelor economice similară celei în privinţa fenomenelor naturale. Este extrem de grav, pentru că diferenţa este enormă: evenimentele economice sunt create de om, iar resemnarea în faţa efectelor negative create de noi înşine este ilogică. Complexitatea economiei mondiale (în special a domeniului financiar) este de neînţeles pentru cea mai mare parte dintre oameni, chiar şi pentru mulţi oameni politici, iar în faţa lucrurilor care ne depăşesc, ne resemnăm. Situaţia este similară făuririi unui idol, căruia ne închinăm; idolul este o realitate de la care aşteptăm unele lucruri pe care, în mod normal, ar trebui să le aşteptăm de la Dumnezeu. Însă cel care veghează asupra destinului nostru este Dumnezeu, iar a delega această grijă sistemului economic şi social este o eroare.
Un nou model social, politic şi economic?
Este prea târziu pentru a propune un alt model, pentru că astăzi puterea politică este locală, în vreme ce interdependenţa socială şi economică e mondială. Ceea ce putem face este să alegem un model personal pe care să îl urmăm, în scopul de a crea o mişcare de societate. În cel mai bun caz vom putea crea o rezistenţă social㸠însă nu vom putea schimba modelul. Schimbarea modelului este imposibilă din cauza acestei interdependenţe mondiale la nivel economic şi social; nici o ţară nu are mijloacele autonomiei economice, suntem în mod ireversibil dependenţi unii de alţii. Aşadar nu putem schimba modelul, însă putem avea o reacţie faţă de acesta, putem exprima o atitudine critică vizavi de el, prin faptele şi prin gândirea noastră. Aici este locul în care trebuie dusă lupta, pe terenul complicităţii permanente în care se află fiecare dintre noi cu sistemul.
Pacea prin economie?
Yves-Thibault de Silguy prezintă pacea mondială ca finalitate a economiei de piaţă. Este adevărat că de multă vreme naţiunile preferă „războiul” economic, celui militar, pentru că negocierea economică este o luptă care se termină în avantajul ambelor părţi. Chiar şi Abraham a negociat cu Dumnezeu. Negocierea economică este o manieră de a transforma tensiunile într-un mijloc de pace, deci, din acest punct de vedere, schimburile comerciale sunt bune şi ar putea da naştere păcii, cu două condiţii: schimburile comerciale să se facă într-un climat de respect reciproc între părţi şi să prevaleze căutarea binelui comun al părţilor. Cadrul competitivităţii este întotdeauna cooperarea. Chiar promotorii capitalismului, David Ricardo şi Adam Smith, considerau că schimburile comerciale trebuie să aibă ca scop căutarea binelui comun. Însă astăzi, legile economiei nu obligă pe nimeni la căutarea acestui bine comun şi cea mai mare parte a confruntărilor economice vizează distrugerea celeilalte părţi, prin căutarea exclusivă a interesului propriu, în mod unilateral, ceea ce transformă economia mondială într-un loc de o violenţă extremă. Dacă economia mondială ar fi cu adevărat în slujba oamenilor, şi-ar încetini creşterea. Astăzi, ritmul creşterii economice este determinat de viteza comunicaţiilor şi a transporturilor, deci deja economia se mişcă prea repede pentru oameni. Când capitalismul nu este regularizat de o filozofie morală şi politică, atunci cuvintele lui Marx sunt adevărate: capitalismul este exploatarea omului de către om. Iar când economia nu mai este un instrument al politicului, ci devine însăşi centrul vieţii politice, ea ajunge să fie violentă.
Componentele lumii de azi
1. Experienţa muncii
Care sunt componentele lumii de astăzi, privite în lumina marilor activităţi umane? În primul rând privim munca, experienţa care s-a schimbat cel mai mult. Marx afirma că toată structura socială depinde de raportul omului cu uneltele sale de producţie. Societatea va fi cu totul alta într-o economie de tip agrar, rural, decât într-o economie industrială.
Schimbarea în domeniul muncii este în primul rând revoluţia tehnologică: apariţia maşinii, a utilajelor, aparatelor. Este vorba de utilizarea ştiinţifică a materiei pentru a folosi energia ei, puterea ei. Puterea omului a dobândit astfel o posibilitate cvasi-infinită de creştere. Iar oamenii s-au obişnuit să folosească această putere a tehnicii, ba chiar mai mult au devenit dependenţi de folosirea mijloacelor tehnice (suntem complet pierduţi dacă suprimăm toate mijloacele tehnice din jurul nostru). Mai profund, omul a pierdut raportul iniţial cu munca şi nu mai are decât un raport util cu produsele muncii sale. Din ce în ce mai mulţi tineri nu mai ştiu să muncească, deoarece nu mai au ocazia să o facă acasă în copilărie, totul fiind preluat de diferite aparate tehnice.
A doua revoluţie este cea a comerţului şi a consumismului. Pentru a produce din ce în ce mai mult e nevoie ca oamenii să cumpere mai mult, şi de aceea lucrurile trebuie să se strice din ce în ce mai repede, pentru a fi nevoie să fie înlocuite. Din tot ce cumpără un american, două luni mai târziu 90% sunt consumate sau aruncate la gunoi. Totul este conceput pentru a vă face să consumaţi cât mai mult şi deci să cumpăraţi cât mai multe lucruri inutile si cât mai scumpe. Inteligenţa este înlocuită de dorinţe şi pofte pe care sunteţi convinşi că este absolut necesar să le satisfaceţi cat mai rapid. Sunt distruse astfel mai multe componente esenţiale ale muncii: posibilitatea omului de a face ceva el însuşi şi de a descoperi prin aceasta cine este şi ce este în stare să facă; capacitatea omului de a stărui în efort (azi totul trebuie să fie accessibil imediat). Oare ce este mai bine: să fim sclavi bogaţi şi nefericiţi sau săraci cu greu fericiţi, dar totuşi fericiţi ?
Învăţarea muncii depinde în primul rând de părinţi şi de prima educaţie, apoi de şcoală. Lumea de azi este remarcabilă prin eficienţa ei însă omul este în slujba eficienţei şi nu eficienţa în slujba omului. Economia este folosită de om împotriva lui însuşi!
Nu în cele din urmă, este important să privim munca în dimensiunea ei de descoperire personală. Munca ne reprezintă în asemenea măsură încât rezultatul muncii noastre este întotdeauna un autoportret. Este motivul pentru care succesul în muncă este considerat un merit personal, în vreme ce nereuşita în muncă este luată ca afront personal. Munca este activitatea fundamentală prin care persoana se descoperă pe sine, o activitate prin care învăţăm să credem în noi înşine, să ne cunoaştem calităţile, să devenim responsabili, un mijloc prin care ne împrietenim cu realitatea, cu adevărul. Prin muncă suntem educaţi, de asemenea, să avem răbdare, să ne recunoaştem greşelile, să ţinem cont de sfaturile celor mai competenţi decât noi, să fim originali arătând în acelaşi timp respect faţă de lumea pe care o transformăm prin munca noastră. Munca ne arată locul just pe care îl ocupăm în această lume. Pentru aceasta este necesar ca cei din jurul nostru să ne permită să trăim munca în dimensiunea ei de experienţă umană, nu doar să se folosească de competenţele noastre pentru a obţine rezultatul cel mai bun în timpul cel mai scurt.
2. Relaţia cu celălalt
Relaţia cu celălalt este marcată de o conştiinţă unică a dorinţei de a iubi şi de a fi iubiţi, care rămâne la nivelul sensibilităţii şi nu al înfăptuirii concrete. Revoluţia relaţiilor morale constă în trecerea de la relaţii umane care acum 50 de ani erau măsurate de valorile familiale, religioase, naţionale, la relaţiile personale care actualmente nu mai se desfăşoară într-un cadru de valori. Jumătate din populaţia globului locuieşte astăzi la oraş, astfel că de cele mai multe ori valorile actuale sunt cele ale individului şi nu ale grupului.
Modelul relaţiilor umane a devenit cel al relaţiilor dintr-un contract de consum în care câştigă amândoi şi fiecare îl priveşte pe celălalt într-un mod utilitar. Suntem obişnuiţi să ni se satisfacă imediat nevoile şi să existe o soluţie rapidă la orice problemă. Ne este greu să perseverăm atunci când satisfacţia nu este prezentă. Schimbăm relaţia cu uşurinţă (la oraş există mult mai multe relaţii posibile decât la sat) cu iluzia că va fi mai bine cu cineva nou. În plus nu mai există un cadru social care să ne ajute în rezolvarea problemelor, trebuie să rezolvăm totul prin noi înşine, cu atât mai mult cu cât nu avem încredere în ceilalţi.
Tot ce am spus despre relaţia cu celălalt este valabil şi pentru relaţia cu noi înşine.
3. Viaţa comunitară
Viaţa comunitară este considerată ca o sumă de indivizi pe care trebuie să îi respectăm deoarece consumă. Or, oamenii consumă cu atât mai mult cu cât sunt mai puţin solidari unii cu alţii, întrucât solidaritatea permite o economie a bunurilor, împrumutul reciproc etc.
Se pun deci întrebările: pentru ce trăim împreună? care este binele comun? bunurile de consum? (Este nefondat să credem că dacă vom fi mai bogaţi în privinţa lor, vom fi mai solidari). Care este libertatea cetăţeanului? Nu implică oare anumite datorii faţă de comunitate? Democraţia, aşa cum e concepută de J.J. Rousseau apare ca o dictatură a individului egoist, o dictatură a individualismului, care este mai rea decât dictatura comunismului, pentru că implică o supunere a persoanei faţă de totalitarismul materialist, este mai confortabilă pentru sensibilitatea noastră şi nu mai pare a fi o tiranie. Este o dictatură care se ascunde şi dă iluzia libertăţii.
Viziunea asupra persoanei
1. Persoana redusă la condiţionarea ei
În vremurile noastre, persoana este redusă la condiţionările sale, ceea ce înseamnă că ea este considerată a fi doar o maşinărie biologică, psihologică, socială, un animal aflat în căutarea bunăstării (singura diferenţă constând în faptul că bunăstarea omului este mai elaborată decât a celorlalte animale). Freud spunea că persoana este caracterizată prin dorinţă şi că este necesar ca omul să-şi găsească un echilibru în gestionarea dorinţelor. Se pierde astfel conştiinţa identităţii spirituale şi a sensului vocaţiei religioase a fiecărei persoane. Această pierdere prin reducerea la condiţionări nu are loc într-un discurs ideologic, ci prin fapte concrete. Totul este automatizat, şi de aceea am ajuns ca tuturor să ni se pară normal să fim noi înşine un simplu număr, să intrăm în „dialog” cu maşinăriile (v. calculatorul personal, robotul telefonic, automatul de bilete etc.). Dorinţa de îmbogăţire materială a ajuns să ne facă capabili de toate alienările, însă acest fenomen are loc în mod progresiv şi prin consimţământul nostru liber. Există o metafizică inconştientă, care reduce persoana la o simplă realitate psiho-materială.
2. Libertatea
A doua mare dimensiune a acestei filozofii inconştiente este aceea de a identifica persoana cu libertatea sa, pentru că singurul lucru care ne permite să suportăm ideea că suntem reduşi la condiţionarea noastră este tocmai libertatea! Astăzi, toată lumea vorbeşte de libertate, dar, la o reflecţie mai atentă, observăm că este o libertate lipsită de conţinut, care corespunde doar sentimentului de a fi liberi. Însă libertatea autentică nu este identică sentimentului de a fi liber. Dependenţii de alcool, de droguri, de violenţă, au cu toţii sentimentul libertăţii, în timp ce oamenii cu adevărat liberi sunt culpabilizaţi, fiindu-le propusă o pseudo-libertate. Cei care nu sunt sclavii modei, tehnologiei, banilor, puterii, adică cei liberi cu adevărat, apar în ochii lumii ca nişte rataţi şi pot sfârşi prin a fi obligaţi să intre în forma de sclavie, în ceea ce un filozof (Étienne de La Boétie) numeşte „sclavia liber consimţită”. Cu cât suntem mai puţini liberi, cu atât avem mai multă nevoie să ne simţim liberi, pentru a putea suporta lipsa libertăţii autentice. Trăim într-o lume care, pe măsură ce ne pierdem libertatea, ne va vinde, din ce în ce mai mult, sentimentul că suntem liberi.
Este o caricatură a viziunii lui Sartre, care defineşte omul printr-o „libertate fără conţinut”; pentru Sartre, nobleţea omului constă în a accepta faptul că este condamnat la libertate. O privire filozofică asupra libertăţii ne arată că libertatea nu este adevărată decât dacă are un conţinut (ne eliberăm faţă de ceva şi pentru ceva), şi asta pentru că libertatea nu e ceva în sine, ci priveşte un act anume, ea constă în a depinde, în acţiunile personale, mai puţin de condiţionare şi mai mult de finalitate. Aşadar, libertatea este opusul sentimentului de a fi liberi, în vreme ce suntem robii condiţionărilor noastre.
Pascal vorbea despre falsa libertate care este divertismentul. Divertismentul nu este altceva decât fuga de vocaţia noastră, care este esenţialmente spirituală. Distracţia face exact acest lucru, ne distrage, ne îndepărtează de finalitatea noastră profundă, nu ne face liberi.
3. Responsabilitatea personală
Ne aflăm în faţa fenomenului de transfer a responsabilităţii personale asupra colectivităţii. Trăim permanent cu teama de a nu rămâne singuri (pentru că astăzi, a fi singur înseamnă a fi condamnat la excludere), ceea ce generează un soi de „comunism afectiv”, care ne dirijează să vrem să fim mereu ca ceilalţi. Iată paradoxul oraşului, în care rămânem anonimi, fiind în acelaşi timp împreună cu toată lumea. Oraşul ne scuteşte de responsabilitatea personală, pentru că nu mai trăim sub privirea oamenilor care ne cunosc, nu mai trăim decât în mulţime, ne dizolvăm responsabilităţile într-o mulţime, şi astfel individul ajunge să-şi exercite inteligenţa şi voinţa fără a mai fi responsabil, făcând responsabilă societatea în locul său. Ceea ce face majoritatea devine normă, ajunge să fie considerat legitim, justificat. Comunismul era o constrângere asupra indivizilor exercitată de comunitate, iar acum suntem martorii unei dizolvări a individului în colectivitate şi cheia acestei dizolvări este, de fapt, doar sentimentul de a fi liberi. Sentimentul de a ne pierde în mulţime este un fel de nostalgie a dorinţei de a ne abandona în mâinile Providenţei, ca şi cum societatea ar fi o divinitate imanentă în mâinile căreia ne abandonăm pentru a ne guverna vieţile.
4. Ştiinţă şi cultură
Întregul ansamblu de pervertiri şi de ambiguităţi din lumea în care trăim se revendică din înlocuirea înţelepciunii cu ştiinţa. În ziua de astăzi singura formă de cunoaştere în care toată lumea are încredere este cea ştiinţifică. Ştiinţa are o adevărată rigoare, reprezintă cunoaşterea universală. Dar ştiinţa ca atare nu este în slujba omului, ci în slujba cunoaşterii, ceea ce nu este acelaşi lucru. Scopul ştiinţei este cunoaşterea prin abstracţie şi de aceea ştiinţa este incapabilă de a stabili ce este bine pentru oameni, nu poate defini prudenţa morală şi politică, nu poate oferi o abordare inteligentă a binelui comun sau a celui personal. Astăzi, pentru a cunoaşte omul, nu mai facem apel decât la ştiinţă, în vreme ce cunoaşterea profundă a omului este de domeniul filozofiei şi al înţelepciunii. Înlocuirea înţelepciunii cu ştiinţa conduce la construirea unei societăţi inumane. Ştiinţa trebuie să poată fi utilizată de înţelepciune, dar nu o poate înlocui. Adevărata provocare actuală este redescoperirea înţelepciunii într-un mod suficient de profund pentru a depăşi diversitatea culturală. Ştiinţa este seducătoare tocmai pentru că transcende cultura. A rămâne într-o filozofie subscrisă unei culturi împiedică naşterea unei adevărate înţelepciuni. Intuiţia profundă a lui Socrate – posibilitatea unei cunoaşteri universale aflată dincolo de cunoaşterea simbolică – trebuie să fie regăsită în lumea noastră.
Răspunsul creştin
Însă înţelepciunea nu este de ajuns. Pentru ca ea să fie eficace în lumea contemporană, ea trebuie să fie aplicată. Înţelepciunea nu este un argument convingător pentru cei care conduc astăzi lumea, dimpotrivă însă, locul în care înţelepciunea poate fi activă este într-o mişcare de societate, între persoane care împărtăşesc aceeaşi căutare a înţelepciunii. În această privinţă, au de jucat un rol bisericile, familiile, anumite asociaţii culturale şi intelectuale. Este important ca toate aceste structuri să nu pretindă a fi mântuitorii lumii. Nu aceasta este vocaţia principală a Bisericii, ci aceea de a-l face pe Cristos prezent în mijlocul lumii; cu toate acestea, a fi în centrul acestei lupte pentru ca persoana umană să fie respectată în lume face parte în chip profund din dimensiunea umană a vocaţiei Bisericii.
Însă nici toate acestea nu sunt de ajuns, deoarece, în mod obiectiv, fragilitatea lumii în care trăim nu poate fi salvată printr-o intervenţie umană. Dacă suntem cu adevărat lucizi, vedem că lumea, aşa cum este ea, nu mai poate fi salvată de către oameni. Pentru creştini lucrul acesta nu este surprinzător, deoarece ştim ca lumea în mâinile omului este pierdută încă de la început, lucru pe care l-au înţeles deja Adam şi Eva. Noi facem, la scară colectivă, experienţa pe care Adam şi Eva au făcut-o la nivel individual. A dori să fii stăpân pe viaţa ta şi pe viaţa lumii, în locul lui Dumnezeu, este o eroare fundamentală şi acest lucru se verifică acum la nivel planetar, după ce, tot la nivel planetar, s-a sperat că oamenii vor salva lumea. Blocul sovietic spera că va salva lumea, dar n-a salvat-o; sistemul capitalist spera acelaşi lucru şi realizează acum că nu salvează nimic.
Creştinii ştiu că cel care salvează lumea este numai Isus şi acest lucru ne este revelat de Cartea Apocalipsei, care ne arată că istoria umană nu poate fi înţeleasă şi nu-şi găseşte lumina decât în misterul lui Cristos cel Răstignit. Orice altă lumină în afara celei a lui Cristos este insuficientă; este fie mincinoasă, fie incapabilă de a oferi o speranţă durabilă. Şi iată că descoperim asta în zilele noastre.
De ce misterul Mielului din Apocalipsă este o lumină pentru lume? Pentru că este lumina lui Dumnezeu manifestată în mijlocul deznădejdii oamenilor, pentru că este Isus care prin moartea sa a învins moartea şi deznădejdea. Prin cruce, Cristos devine „proprietar” asupra păcatelor oamenilor. Misterul Mielului nu este unul care vine din afară, Cristos vine să ne lumineze din interior. Nu este o lumină care vine din afara istoriei, de la Dumnezeu ca Dumnezeu, ci de la Cristos pe cruce. Apocalipsa ne revelează că dacă Dumnezeu a coborât în mijlocul nostru, a venit pentru a ne da o lumină din interiorul nostru. Vocaţia Bisericii este de a da o lumină lumii plecând de la ceea ce lumea însăşi trăieşte. Biserica nu este o insulă a binelui într-un ocean al răului, nu este un loc al valorilor bune faţă de valorile greşite ale lumii, ci mărturia pe care Biserica trebuie să o dea lumii contemporane este de a fi Mireasa Mielului. Biserica nu poate să dea o lumină lumii de astăzi decât dacă trăieşte ea însăşi misterul Mielului. Nu este vorba în primul rând de a lupta împotriva acestei lumi, ci de a arăta faţă de ea compasiunea lui Cristos faţă de oameni.
Răspunsul suprem care poate fi dat lumii actuale este trăirea celor trei virtuţi teologale:
- credinţa, nu pentru că ea oferă acces la adevăr împotriva erorilor lumii, ci pentru că prin credinţă vedem că realitatea esenţială este prezenţa lui Cristos în inimile oamenilor şi rezistenţa inimilor noastre împotriva structurilor păcatului;
- speranţa, care, pentru creştin, nu se bazează pe reuşita umană (contul nostru bancar, asigurarea de viaţă etc.), ci pe prezenţa crucii în mijlocul lumii (căci, după cum spune psalmistul, „ajutorul nostru este în numele Domnului”); Dumnezeu a ales ce este mai slab în lume, a ales calea fragilităţii şi nu calea stăpânirii raţionale a lucrurilor.
- iubirea, care doreşte să ne facă să intrăm într-o dependenţă divină unii faţă de alţii, să avem permanent nevoie unul de celălalt. Dumnezeu permite fragilitatea noastră ca să nu mai putem trăi singuri, ci numai unii cu ceilalţi.Europa a crezut că se poate lipsi de Domnul ei, de Stăpânul ei, lăsând o vreme chiar ateismul să trăiască în sânul ei; filozofiile atee au luat naştere din interiorul unei Europe creştine, din mijlocul unor popoare fidele Bisericii s-au născut cei care l-au omorât pe Cristos în inimile oamenilor. Astăzi, vocaţia Bisericii în Europa este de a avea postura pe care Sfântul Apostol Ioan a avut-o lângă Sfânta Fecioară Maria: Ioan nu l-a admonestat pe Petru când acesta s-a întors la Maria în duminica Paştelui, ci l-a primit. La fel, Biserica şi creştinii trebuie să se pregătească să îi primească înapoi, cu iubire şi milostivire, pe cei care îl redescoperă pe Cristos şi să fie un loc de refugiu în mijlocul luptei.
NB: Text publicat în cotidianul "România Liberă" – supliment "Aldine" http://www.romanialibera.ro/a139784/redescoperirea-intelepciunii-si-a-lui-cristos.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu