Jose Maria Escriva (mare, mare sfant!): Cine vrea sa dobandeasca sfintenia nu-si ia pauze sau concedii. Ce gand iluminator! Cand ma doare prea tare si am impresia ca nu mai pot indura suferinta, ma rog chiar asa: “Doamne, te rog, lasa-ma numai un pic, sa imi revin, si dupa aceea o luam de la capat”. Ce slaba sunt! Ce marginita de propriul meu egoism! Vreau sa-mi fie bine, sa am liniste, sa am pace. Dar nu am pacea interioara, de aceea nu primesc nimic din ceea ce ii cer in rugaciune…
Escriva: Fara a te lamenta si fara a te considera o victima, ar trebui a te oferi pe tine insuti ca jertfa lui Dumnezeu, abandonandu-te Lui in chip desavarsit, complet. De-as putea face asta in mod serios! Un pacat grav pe care il fac, nepunandu-mi viata total in mainele Lui… Umblu cu jumatati de masura si nu-i de mirare ca nu ajung nicaieri… Ce pacat mare… De marturisit la fiecare spovada…
Iata un gand care solicita o meditatie profunda: mi se cere foarte putin, fata de cat mi se da. Am primit ca pocainta la spovada sa meditez asupra binefacerilor lui Dumnezeu in viata mea. Si, stand in ultimul rand si uitandu-ma la El, acolo sus, pe cruce, am gasit nenumarate: sanatatea, prietenii (putini dar buni), un parinte cu adevarat om al lui Dumnezeu, credinta (chiar si asa subreda cum e ea zilele astea…), faptul ca El m-a chemat, asa nevrednica si slaba… onoarea de a mi se da sa port o cruce grea… de a fi cu El in suferinta… bucuria de a-L intalni in Liturghie si in sacramente… in rugaciune… am atat de multe motive sa fiu fericita si stiu ca sunt suficiente, doar am fost nespus de fericita, in aceleasi conditii… si am atat de putine motive sa cartesc…
Meditand la toate astea, m-am gandit si: ce as fi facut eu fara sanatate? cum as putea depasi toate greutatile astea fara cei care imi sunt aproape dezinteresat, fara a cunoaste nici 10% din durerea mea? cum as fi ajuns unde sunt (spiritual vorbind) fara parintele meu? cum as fi putut sa traiesc fara credinta? ce s-ar fi ales de mine daca nu as fi auzit chemarea Lui, in dimineata aia de mai, acum cinci ani? ce as fi eu fara crucea mea? ce fel de ucenic prost sunt eu, cum as vrea eu sa ma aseman Lui, daca nu prin cruce? cum ar fi viata mea fara Liturghie, fara spovada, fara impartasanie, fara indrumare spirituala? cum ar fi viata mea chiar si fara acel Rozariu recitat mecanic in metrou, in drum spre birou? cum ar fi fost viata mea fara cele clipe in care L-am simtit aproape… si pe care as da orice sa le regasesc, sa le retraiesc… fiindca viata fara ele e lipsita de sens…
Intotdeauna exista altii infinit mai nefericiti ca tine… Am avut de curand dovada acestui lucru: fetita unor prieteni (are doar 9 ani) e in coma si are putine sanse sa supravietuiasca, din cauza unui diagnostic pus gresit. Da, intotdeauna exista altii mai nefericiti decat mine. Iar ei sunt cu atat mai nefericiti, cu cat nu il au pe Isus. Cu toate astea, m-au sunat ieri sa imi ceara sa ma rog pentru fetita lor. Eu? Eu nu sunt demna de cererile acestea… Sunt prea concentrata asupra durerii mele si prea coplesita de ea. Iarasi deznadejdea… Iarasi egoismul… Escriva: Nu esti fericit din cauza ca faci ca totul sa se invarta in jurul tau, ca si cum tu ai fi mereu in centru… Ai incercat sa te gandesti la El si, prin El, la ceilalti?
Aseara, dupa Liturghia de la noi, de “acasa”, am fost la catedrala cu Vale, la rugamintea ei. Azi-noapte era un ger cumplit, ajunsesem acasa si, sincer, nu prea mai aveam chef sa plec nicaieri. Dar ii promisesem. Si, cu acest prilej, inca un semn al Domnului ca ma iubeste, ca e cu mine, in ciuda indaratniciei mele. O intreb pe Vale daca se impartaseste. Ea spune ca nu, ca nu s-a spovedit. “Du-te”, ii zic, “uite ca nu e mai nimeni la coada la confesional”. Ne contrazicem vreo 5 minute, ca ea nu vrea “decat la padre la ei”. In final, o conving, spunandu-I ca e o lipsa de iubire pentru Isus ca, in noaptea asta mare, sa nu se impartaseasca din motive atat de… marunte. Se duce, cu pasi mici-mici, sa nu ajunga prea repede. Raman in banca, ma uit dupa ea si o vad cum ingenuncheaza si ma gandesc ca acum e in siguranta. Ma gandesc ca Domnul are caile Lui de a ne aduce pe fiecare din noi la El. Am facut tot ce a tinut de mine, acum e treaba Lui. Vale intarzie vreo 10 minute. Intorc capul si o vad, e in continuare acolo. Se intoarce in banca si se pune pe plans. “Mi-e rusine sa plang la spovada, dar nu pot sa ma abtin. Mi-e rusine ca parintele rade de mine daca plang. Nici nu poti sa-ti imaginezi cat de mult te iubesc acum fiindca m-ai trimis acolo. Acum pot sa ma impartasesc. Si, by the way, Dumnezeu e tare bun, fiindca la confesional era padre al meu”. Deci, la urma urmelor, Domnul m-a adus la catedrala, pe gerul asta, cu un scop. Intocmai ca si in privinta rugaciunii pentru fetita prietenilor mei, ma simt stanjenita, fiindca nu sunt in nici un chip demna de chemarile astea. Cu toate astea, am senzatia ca, pe masura ce tradarea mea prin deznadejde se amplifica, Domnul ma invredniceste de o chemare si mai profunda… Eu il tradez, el ma face apostol… Cu cat ticalosia mea e mai mare, milostivirea Lui e mai adanca...
Bucurie. Am simtit-o aseara. In chip minunat am simtit-o. Dar, ca dovada a egoismului meu, nu (mai) pot sa trec bucuria asta dincolo de pragul bisericii. Ajunsa acasa, deznadejdea a pus din nou stapanire pe mine… Gustul bucuriei a ramas acolo, la altarul Fecioarei din catedrala, unde am multumit pentru minunea Intruparii si am rugat cerurile sa imi readuca in suflet prezenta Lui, a Cuvantului intrupat, “Dumnezeu din Dumnezeu, lumina din lumina”… Ispita asta doare rau… mai mult decat durerea insasi…
Escriva: Fara a te lamenta si fara a te considera o victima, ar trebui a te oferi pe tine insuti ca jertfa lui Dumnezeu, abandonandu-te Lui in chip desavarsit, complet. De-as putea face asta in mod serios! Un pacat grav pe care il fac, nepunandu-mi viata total in mainele Lui… Umblu cu jumatati de masura si nu-i de mirare ca nu ajung nicaieri… Ce pacat mare… De marturisit la fiecare spovada…
Iata un gand care solicita o meditatie profunda: mi se cere foarte putin, fata de cat mi se da. Am primit ca pocainta la spovada sa meditez asupra binefacerilor lui Dumnezeu in viata mea. Si, stand in ultimul rand si uitandu-ma la El, acolo sus, pe cruce, am gasit nenumarate: sanatatea, prietenii (putini dar buni), un parinte cu adevarat om al lui Dumnezeu, credinta (chiar si asa subreda cum e ea zilele astea…), faptul ca El m-a chemat, asa nevrednica si slaba… onoarea de a mi se da sa port o cruce grea… de a fi cu El in suferinta… bucuria de a-L intalni in Liturghie si in sacramente… in rugaciune… am atat de multe motive sa fiu fericita si stiu ca sunt suficiente, doar am fost nespus de fericita, in aceleasi conditii… si am atat de putine motive sa cartesc…
Meditand la toate astea, m-am gandit si: ce as fi facut eu fara sanatate? cum as putea depasi toate greutatile astea fara cei care imi sunt aproape dezinteresat, fara a cunoaste nici 10% din durerea mea? cum as fi ajuns unde sunt (spiritual vorbind) fara parintele meu? cum as fi putut sa traiesc fara credinta? ce s-ar fi ales de mine daca nu as fi auzit chemarea Lui, in dimineata aia de mai, acum cinci ani? ce as fi eu fara crucea mea? ce fel de ucenic prost sunt eu, cum as vrea eu sa ma aseman Lui, daca nu prin cruce? cum ar fi viata mea fara Liturghie, fara spovada, fara impartasanie, fara indrumare spirituala? cum ar fi viata mea chiar si fara acel Rozariu recitat mecanic in metrou, in drum spre birou? cum ar fi fost viata mea fara cele clipe in care L-am simtit aproape… si pe care as da orice sa le regasesc, sa le retraiesc… fiindca viata fara ele e lipsita de sens…
Intotdeauna exista altii infinit mai nefericiti ca tine… Am avut de curand dovada acestui lucru: fetita unor prieteni (are doar 9 ani) e in coma si are putine sanse sa supravietuiasca, din cauza unui diagnostic pus gresit. Da, intotdeauna exista altii mai nefericiti decat mine. Iar ei sunt cu atat mai nefericiti, cu cat nu il au pe Isus. Cu toate astea, m-au sunat ieri sa imi ceara sa ma rog pentru fetita lor. Eu? Eu nu sunt demna de cererile acestea… Sunt prea concentrata asupra durerii mele si prea coplesita de ea. Iarasi deznadejdea… Iarasi egoismul… Escriva: Nu esti fericit din cauza ca faci ca totul sa se invarta in jurul tau, ca si cum tu ai fi mereu in centru… Ai incercat sa te gandesti la El si, prin El, la ceilalti?
Aseara, dupa Liturghia de la noi, de “acasa”, am fost la catedrala cu Vale, la rugamintea ei. Azi-noapte era un ger cumplit, ajunsesem acasa si, sincer, nu prea mai aveam chef sa plec nicaieri. Dar ii promisesem. Si, cu acest prilej, inca un semn al Domnului ca ma iubeste, ca e cu mine, in ciuda indaratniciei mele. O intreb pe Vale daca se impartaseste. Ea spune ca nu, ca nu s-a spovedit. “Du-te”, ii zic, “uite ca nu e mai nimeni la coada la confesional”. Ne contrazicem vreo 5 minute, ca ea nu vrea “decat la padre la ei”. In final, o conving, spunandu-I ca e o lipsa de iubire pentru Isus ca, in noaptea asta mare, sa nu se impartaseasca din motive atat de… marunte. Se duce, cu pasi mici-mici, sa nu ajunga prea repede. Raman in banca, ma uit dupa ea si o vad cum ingenuncheaza si ma gandesc ca acum e in siguranta. Ma gandesc ca Domnul are caile Lui de a ne aduce pe fiecare din noi la El. Am facut tot ce a tinut de mine, acum e treaba Lui. Vale intarzie vreo 10 minute. Intorc capul si o vad, e in continuare acolo. Se intoarce in banca si se pune pe plans. “Mi-e rusine sa plang la spovada, dar nu pot sa ma abtin. Mi-e rusine ca parintele rade de mine daca plang. Nici nu poti sa-ti imaginezi cat de mult te iubesc acum fiindca m-ai trimis acolo. Acum pot sa ma impartasesc. Si, by the way, Dumnezeu e tare bun, fiindca la confesional era padre al meu”. Deci, la urma urmelor, Domnul m-a adus la catedrala, pe gerul asta, cu un scop. Intocmai ca si in privinta rugaciunii pentru fetita prietenilor mei, ma simt stanjenita, fiindca nu sunt in nici un chip demna de chemarile astea. Cu toate astea, am senzatia ca, pe masura ce tradarea mea prin deznadejde se amplifica, Domnul ma invredniceste de o chemare si mai profunda… Eu il tradez, el ma face apostol… Cu cat ticalosia mea e mai mare, milostivirea Lui e mai adanca...
Bucurie. Am simtit-o aseara. In chip minunat am simtit-o. Dar, ca dovada a egoismului meu, nu (mai) pot sa trec bucuria asta dincolo de pragul bisericii. Ajunsa acasa, deznadejdea a pus din nou stapanire pe mine… Gustul bucuriei a ramas acolo, la altarul Fecioarei din catedrala, unde am multumit pentru minunea Intruparii si am rugat cerurile sa imi readuca in suflet prezenta Lui, a Cuvantului intrupat, “Dumnezeu din Dumnezeu, lumina din lumina”… Ispita asta doare rau… mai mult decat durerea insasi…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu