Convertire

Din momentul convertirii mele imi amintesc cu o precizie aproape dureroasa doua amanunte, amandoua tinând de constientizarea unor adevaruri pe care nu le întelesesem niciodata pâna în acea dupa-amiaza de mai 2003, când am intrat cu adevarat în biserica pentru prima data în viata.
Primul adevar: întunecimea mizeriei mea. Al doilea: infinitul milostivirii Lui.
Miezul zilei. Biserica goala. Doar eu si o batrâna adusa de spate care vinde lumanari. O biserica inundata de lumina, o lumina alba, stralucitoare, ca Isus pe Tabor (de atunci am ramas cu ideea – probabil subiectiva – ca nu intunecimea lacasului conduce neaparat spre mistica rugaciunii – mistica e si lumina, lumina orbitoare, care se insinueaza în – atat de adancul – intuneric al inimii). O biserica de culoarea pe care de obicei o asociem puritatii, contrastând cu impuritatea din sufletul meu. Bancile aliniate cuminti, inundate si ele de lumina exterioara transmisa prin tavanul din sticla si de lumina interioara din tabernacol. In sufletul meu, un amestec de sentimente contradictorii, neintelese, de parca nu era sufletul meu cel care le simtea, ci unul strain, schimbat din secunda în care trecusem pragul. Nu stiu ce caut acolo. Nu stiu de ce alesesem sa intru. Nu stiu nici macar ce trebuie sa fac. Habar n-aveam de vreo rugaciune (consideram Tatal nostru, pe care îl stiam foarte vag, pe sarite, un fel de poezioara-jucarea, ca acelea scrise de Arghezi pentru Mitura si Barutu). Parca totul se petrecea împotriva vointei mele, asa cum cunoscusem eu vointa mea pâna în acel moment.
Gesturile pe care le fac sunt firesti, fara sa le stiu de undeva, fara sa mi le spuna nimeni. Pur si simplu le simt ca iesind învingatoare, într-un soi de lupta surda si chinuitoare cu mine însami. Ideea plecarii genunchilor în fata Lui… Prima data în inima, transmisa apoi lent, membrelor… Care, din comunicarea cu mintea mea cea atât de plina de mândrie, refuza sa se îndoaie… Înteleg, vag, fara sa recunosc vreo conformitate cu gândirea mea, nevoia de umilinta, dar nu sunt de acord cu ea… (Eu, de ce sa ma umilesc? Eu sunt… eu… Am înnebunit… Ce caut eu aici? Ce sa fac eu aici?!)
Gestul îngenuncherii se asociaza în minte cu gândul îndreptat catre El, cel de pe crucifixul urias din fata mea. „Am venit, iata-ma”. Gândul în sine ma sperie putin. E ca si cum admit ca El m-a chemat. Nu am smerenia (nici nu stiu ce e aceea) sa cuget ca nu merit aceasta chemare. Dar am curiozitatea sa vad de ce m-a chemat. E o curiozitate trufasa. Iata cine sunt eu, pâna si Dumnezeu ma cheama…
Culmea, mândria, oricat de mare si de hidoasa, nu ma poate opri sa plang. Mai întâi câteva lacrimi, apoi un suvoi de nestavilit. Plâng si ma uit la Rastignit. Nu stiu de sa-i spun, nu stiu ce sa fac, cum sa ma port cu El. Doar atât: „Am venit, iata-ma”. Totul pare foarte strain de mine, nu ma recunosc în starea acesta de nedescris în care se afla sufletul meu…
Ies pe usa bisericii stiind clar alte doua lucruri: 1. trebuie sa ma întorc cât mai repede si sa stau mai mult si 2. femeia care a intrat nu mai exista.
În acelasi timp, îmi dau seama ca acestea nu sunt gândurile mele, ca altcineva mi le pune în minte. Altcineva, cu A mare… Ma sperie… Descoperirea ma tine treaza toata noaptea… Pe care mi-o petrec având întiparita pe retina (si în inima, în rarunchi, undeva în strafundul fiintei mele, visceral si aproape vizibil cu ochiul liber) imaginea crucifixului imens, de pe care îmi pare ca Rastignitul cuprinde într-o îmbratisare cosmica întreaga lume.
Ma trezesc cu gândul ca trebuie sa ajung înapoi, sa-l vad din nou pe El, acolo sus, agatat pe cruce, deasupra altarului. Din nou, nu stiu ca as vrea sa-i spun ceva… Vreau doar sa îl vad. Pentru ca stiu sigur, e cea mai tulburatoare si fascinanta Persoana pe care am cunoscut-o vreodata.

Nu stiu exact ce este o Liturghie, dar citesc la avizier „Orele sfintelor Liturghii”. Liturghie trebuie sa însemne „slujba”, asta trebuie sa fie… Nu stiu de ce, dar simt ca trebuie sa fiu si eu acolo, la Liturghie…
Plâng încontinuu… Vecina mea de banca din stânga îmi arunca priviri când compatimitoare, când întrebatoare. S-o gândi ca mi-a murit cineva. Si chiar mi-a murit. A murit eu-l meu cu care ma obisnuisem vreme de 35 de ani. Dar nu acesta e motivul din care plâng. Plâng pentru ca vorbele Liturghiei ard precum un acid mizeria din sufletul meu. Nu stiu nici unul din raspunsuri (ce sa stiu când eu nu stiu nici macar raspunsul la întrebarea simpla: „Ce caut eu aici”?) si ma simt, în mod inexplicabil pentru mine, pe care nimic nu ma poate stânjeni, îngrozitor de stânjenita de asta. Apoi, preotul ridica mâinile si spune „Sus inimile!”, credinciosii raspund: „Le avem la Domnul”, eu îmi spun în minte: „Am venit, iata-ma”. Si de câteva ori, iarasi, preotul spune „Domnul sa fie cu voi” si eu iarasi, în gând: „Am venit, iata-ma”. Am venit. De ce am venit? Nu stiu. Ceva mai puternic decât mine m-a chemat aici. Cineva… caruia eu, cea mai puternica fiinta de pe fata pamântului, nu ma pot împotrivi…

Stau în ultimul rând, de unde perspectiva asupra altarului e cea mai buna, si nu-mi pot lua ochii de la Rastignit. Ma simt mica-mica, vulnerabila, pierduta, coplesita… Din când în când lumea din biserica se ridica în picioare, apoi se asaza din nou, apoi îngenuncheaza… Mi se pare o simfonie minunata a gesturilor, o armonie perfecta, dar eu, daca ar fi dupa mine, as sta numai în genunchi… Asa simt acum, cu atâta usurinta, de parca asa am simtit dintotdeauna, de parca nu ma luptam cu proprii mei genunchi cu doar doua zile în urma…

Primul meu Rozariu… Margele mici, albastre, din cristal translucid… Trebuie sa stiu ce sa spun si nu am nici cea mai mica idee. Am vazut la biserica gestul trecerii boabelor printre degete. Nu stiu care sunt rugaciunile care trebuie asociate acestei treceri, dar sunt prea hotarâta sa vorbesc cu El pentru ca asta sa ma opreasca. Si spun, de oricâte ori pot, ceea ce simt cu certitudine dureroasa în inima mea, ceea ce ma arde si ma doare: „Te iubesc, Isuse!”. Nu stiu de ce spun asta, nici nu-l cunosc pe Isus cu adevarat, n-am rostit nici o rugaciune în viata mea si din miile de carti pe care le-am citit pâna la aceasta vârsta absolut nici una nu trata despre credinta. Dar îmi dau seama ca e ceva sincer, pur, necontaminat de educatie, cultura sau propria mea gândire asupra lucrurilor. E ceva care, pur si simplu, nu pot sa tin în mine. E un sentiment fierbinte, putin îngrijorator, asa cum e îndragostirea.
Prima mea carte de rugaciuni… e netiparita pe hârtie… e în sufletul meu… „Pe tablele de carne ale inimii”…