Cel mai tulburător gând al Sfântului Ioan al Crucii

“Nu mi-e mie a mai trăi,
Domnul netrăind în mine,
făr’ de el şi făr’ de sine
viaţă cum mai poate fi?
Multe morţi m-or troieni
şi-ntru viaţa aşteptată
mor nemaimurind odată…”

Rugăciunea, lectura şi scrisul

Am o mare admiraţie pentru scrierile domnului Cristian Bădiliţă (am avut bucuria de a citit tot ce a publicat până acum). Există două gânduri ale domniei sale în care ma regăsesc în privinţa scrisului (şi a lecturii). Amandoua sunt din prima carte publicată, “Sacru şi melancolie":
"Două ispite îţi ademenesc singurătatea: să scrii ori să te rogi". Cum multă (prea multă) vreme, n-am ştiut de rugăciune, mi-am "înecat" singuratatea (deopotrivă cea lumească şi cea metafizică) în scris. Acum am înţeles (deşi numai în foarte mică măsură) valoarea rugăciunii. Scrisul şi rugăciunea se aseamănă prin aceea ca şi scrisul, şi rugăciunea presupun Luptă, de cele mai multe ori cu tine însuţi; lupta cu foaia albă dinaintea ta, versus lupta cu deznădejdea că Dumnezeu nu te aude. Scrisul şi rugăciunea se deosebesc esenţial în privinţa singurătăţii care le dă naştere. Dacă înainte (şi, probabil, şi acum) scrisul se revendica din nevoia de desprindere (pe alocuri, chiar de izolare) de lume pentru a fi cu mine, rugăciunea reclamă (uneori cu disperare) desprinderea de lume pentru a fi cu El.
"Citesc. Mă rog. Şi iar citesc. Înseamna că nu ştiu prea bine cum să mă rog". Duminicile mi le petrec îndeosebi într-un amestec de lectură şi rugăciune. Odată cu convertirea mea, plăcerea lecturii s-a transferat din sfera laică în cea religioasă. De când mă ştiu am citit zeci şi sute de cărţi pe bandă rulantă, înfulecând cu nesaţ, ca un lup flămând, tot ce-mi ieşea în cale. Mai târziu am înţeles nevoia de a savura înţelepciunea. Prima carte religioasă pe care am citit-o au fost „Confesiunile” Sfântului Augustin. Fără a şti în prealabil că sfântul trecuse printr-o cutremurătoare experienţă a convertirii, cred cu tărie că mai curând cartea aceasta m-a ales pe mine decât eu pe ea. Am înghiţit-o şi pe ea hulpav la prima lectură (fără să „rumeg” cu atenţie esenţa ei), am descoperit-o ca bestseller scris acum 1700 de ani, în a cărui „acţiune” mă regăseam în totalitate. Am meditat-o mai intens la a doua lectură. L-am venerat pe sfânt atunci când am citit-o pentru a treia oară şi, în privinţa lecturilor patristice (deşi nu este, în adevăratul sens al cuvântului, patristică), rămâne cartea mea de suflet, prima iubire care nu se uită niciodată. "Cărţile cu adevărat mari sunt acelea care te transformă radical, împreună cu personajele lor", zice tot Cristian Bădiliţă. Această carte şi „personajul” ei principal mi-au schimbat viaţa.

Dintre rugăciune şi lectură e adevărat că balanţa se înclină spre lectură, ca substitut al lipsei mele de stăruinţă în rugăciune şi în nădejdea că, dacă nu am destulă iubire ca să fiu mereu cu El în rugăciune, prin lectură pot să înţeleg măcar "teoria" care stă la baza mecanismului acestei iubiri.

Rugăciunea e o îndeletnicire anevoioasă, ce reclamă curăţie şi virtute, pentru a dobândi ceva roade de pe urma ei. Ca să citeşti, în schimb, n-ai nevoie de nici un fel de vrednicie, poti să fii oricât de ticălos, fiindcă dacă dictonul "suntem ceea ce citim" e valabil, ceva-ceva tot se lipeşte de tine. Citesc acum "Jurnalul mişcărilor lăuntrice" al Sfântului Ignatiu de Loyola şi sunt copleşită de atâta iubire... mi se pare imposibilă... atât de departe de puterile mele...

?

Inconsecvenţă sau neputinţă? A nu reuşi să faci (trupeşte) ceea ce crezi şi gândeşti (îngereşte). Eterna ruptură dintre materie şi spirit, care se încleştează din veşnicie într-o luptă pe viaţă şi pe moarte. “Pentru a trăi, trebuie să murim” (Sf. Josemaria Escriva). Războiul nevăzut al cuviosului Paisie Aghioritul. Nevăzut în exterior, dar atât de pregnant şi de răscolitor în interior. Căci a muri pentru tine însuţi este exerciţiul de mortificare supremă, care face din cea mai elementară încercare de a-ţi ucide eul pentru a te înălţa lângă Cristos o reeditare concretă a Calvarului. El, Calvarul, se insinuează în viaţa cotidiană, în fiece clipă în care, închizându-ne durerea în faţa lumii, ne-o dezvăluim Domnului, acceptându-ne condiţia de sclavi ai iubirii sale şi încetând să ne mai revoltăm impotriva suferinţei ca şi când aceasta ar fi o pedeapsă, şi nu un har. Odată cu revelarea suferinţei ca har, ea încetează a mai fi, chiar şi în termeni lumeşti, suferinţă şi ajunge să fie cunună.

Lumea trebuie să redescopere înţelepciunea şi să îl redescopere pe Cristos

Despre criză, schimbare, libertate şi credinţă creştină, cu părintele Samuel Rouvillois

Sâmbătă, 1 noiembrie 2008, mănăstirea „Sfânta Familie” a Comunităţii Sfântului Ioan din Bucureşti a fost gazda unei serii de trei conferinţe pe tema „Ideologiile şi speranţele lumii de azi”, conferinţe susţinute de părintele Samuel Rouvillois, călugăr membru al comunităţii din 1982 şi responsabil cu formarea Fraţilor Sfântului Ioan din anul 2001. Doctor în filozofie la Universitatea Sorbona (Paris) cu o lucrare despre Trup şi Înţelepciune, pr. Samuel susţine o bogată activitate de predicare a Evangheliei şi de formare filozofică şi teologică. Având o vastă experienţă în domeniul economic şi al întreprinderilor, pr. Samuel se întâlneşte regulat cu diferiţi directori şi responsabili ai marilor companii multinaţionale (Peugeot-Citroën, PPR, Aérospatiale, Cofinoga, Leroy Merlin, Vinci, Lafarge, Total, Michelin, Sodexho), reflectând împreună cu aceştia asupra locului omului – în special al tinerilor – în lumea întreprinderii.

Acum 100 -150 de ani, ideologiile atee proclamau inexistenţa lui Dumnezeu pentru a elibera omul. Gândirea celor care au spus „Nu este Dumnezeu” (Feuerbach, Marx, Nietzsche, Comte, Darwin, Brunschvicg, Freud, Sartre şi alţii) a marcat secolul XX şi Europa părinţilor noştri. Astăzi Dumnezeu nu mai este negat făţiş, ci mai degrabă ignorat, uitat, nebăgat în seamă de omul contemporan. Ce au devenit ideologiile atee? Care sunt ideologiile lumii de azi? Dar speranţele şi chemările timpului prezent? Acestea au fost premisele celor trei conferinţe, din care spicuim o radiografie a vremurilor secularizate, pentru a o privi apoi în lumina preceptelor evanghelice propuse de Mântuitorul.


O radiografie a lumii contemporane
Criza financiară actuală
Lumea de azi are o conştiinţă unică a solidarităţii sale. Vom încerca să vedem cum aceasta se datorează atât aspiraţiilor pozitive, cât şi ideologiilor comune ale oamenilor de azi, dorinţelor profund umane şi în acelaşi timp anti-umane din inima oamenilor. Ideologia comunistă se prezenta ca cea care va salva lumea şi nu a reuşit. Ideologia capitalistă se considera şi ea salvatoarea omenirii, însă criza actuală dovedeşte contrariul. Criza financiară contemporană este o criză spirituală, iar oamenii şi-au pierdut încrederea în proiectul occidental, care considera că economia poate face lumea mai bună. Economia depinde de sănătatea economiei reale şi de încrederea oamenilor în ea. Criza actuală nu este una economică, economia reală funcţionează la fel de bine ca acum 4 luni, ea este, încă o dată, o criză colectivă de încredere că lumea de astăzi va deveni cu adevărat mai bună prin economie. Asta deoarece finalitatea umană a acestui sistem mondial este din ce în ce mai greu de perceput.
Aşadar, criza financiară internaţională actuală priveşte strict domeniul speculaţiilor financiare, ea nu afectează producţia, nici vânzarea; economia reală funcţionează corect, însă este încetinită de înăsprirea condiţiilor de creditare. Din cauză că lumea şi-a pierdut încrederea în speculaţiile financiare, a ajuns să-şi piardă încrederea şi în economia reală. Lumea financiară a scăpat de sub controlul oamenilor, astfel încât cea mai mare parte a factorilor de răspundere în domeniul economic şi social au ajuns să se îndoiască de sistem. Această îndoială adânceşte criza; şi cu cât criza este mai mare, cu atât îndoiala devine mai mare. Este un cerc vicios, din care nu se poate ieşi decât prin redobândirea încrederii în sistem.
Însă oamenii sunt îndreptăţiţi să nu aibă încredere în sistem. Pentru că, mai mult decât orice, aceasta este o mare criză spirituală, în măsura în care omenirea a ajuns să creadă că economia va înlocui Providenţa. Dar acest sistem economic nu este unul egalitar, el îi slujeşte în primul rând pe cei care deja sunt foarte bogaţi. Aşadar, îndoiala asupra sistemului este îndreptăţită, pentru că sistemul financiar actual este o minciună. Prin această criză financiară, de fapt, trăim o confruntare cu adevărul. Astăzi, viaţa este mai uşoară din punct de vedere economic decât înainte, dar mai grea din punct de vedere psihologic şi afectiv. Aceasta se întâmplă deoarece cadrul general şi universal al valorilor a dispărut aproape complet, trăim într-o lume în care trebuie să descoperim totul pe cont propriu; religia poate propune valori, dar acest lucru poate fi un avantaj sau, dimpotrivă, poate fi considerat a fi un conservatorism depăşit.

Ideologiile de ieri şi de azi
În anii 1950, părintele Marie-Dominique Philippe a început să vorbească despre ideologiile filozofice care îl excludeau pe Dumnezeu şi care îi marcau cel mai mult pe intelectualii acelor vremuri. Era vorba de o pervertire a gândirii prezente în viaţa socială şi în viaţa personala. Astăzi ideologiile sunt mai puţin prezente în mod direct, dar asistăm la o materializare a ideologiilor într-un sistem concret.
Versiunea modernă a lui Nietzsche este aceea a omului care vrea să devină stăpân pe el însuşi, stăpânul propriei existente şi al cosmosului. Considerăm că trebuie să fim noi înşine, să visăm ce vrem să fim şi să credem în visele noastre, pentru a ne transforma existenţa. Or, dacă privim filozofic, omul este într-o foarte mică măsură stăpân pe sine însuşi şi este o dovadă de imaturitate să credem că vom deveni total stăpâni pe noi înşine.
La fel, astăzi nimeni nu se mai declară marxist, însă toată lumea consideră normal ca viaţa socială să fie organizată de economie, toată lumea consideră normal să existe un consum şi o comercializare maximă. Totul este obiect de schimb şi ţine de domeniul economiei: ajutorul persoanelor în vârstă, vacanţele etc. Lumea economică actuală este aplicaţia principiilor lui Marx, cu singura diferenţă că dictatura proletariatului a fost înlocuită de dictatura economiei de piaţă. Violenţa constă în faptul ca individul se supune bunului mers al economiei şi capriciilor acesteia, făcând aceasta în mod liber. Oamenii schimbă pe bani lucrurile pe care le consideră aducătoare de fericire.
Am putea continua această analiză şi pentru celelalte ideologii atee. Astăzi ideologiile nu mai sunt sisteme filozofice, ci reprezentări colective pe care le folosim pentru a ne organiza concret viaţa. În acelaşi timp, suntem din ce în ce mai sensibili la tot ce este profund uman. Tinerii au un sens foarte profund despre ce este fericirea umană veritabilă, dar sunt resemnaţi să nu poată ajunge niciodată efectiv la ea, iar uneori se folosesc de sistemul actual ca de un drog pentru a nu mai vedea că nu pot fi fericiţi. Atunci când suntem creştini, situaţia actuală ne face să ne gândim imediat la Apocalips, nu pentru catastrofele care sunt descrise în carte, ci pentru că este revelaţia prezenţei lui Cristos în mijlocul lumii şi al istoriei oamenilor, şi pentru că ne arată coexistenţa situaţiilor dificile şi a luptei răului cu această prezenţă a lui Cristos.
Cum este posibil ca fiinţa umană, care este creată pentru iubire şi adevăr, să se lase înşelată şi sedusă, într-o asemenea măsură, de materialism şi de consumism? Fiinţa umană, pentru a se descoperi pe sine, trebuie să treacă dincolo de imaginaţia şi senzaţiile sale. Descoperirea adevărului este o exigenţă, fiindcă prin rămânerea la nivel senzorial, omul este redus la stadiul animalic. Cea mai mare pervertire a lumii actuale este pierderea totală a sensului adevărului. În lume este la putere manipularea prin imagini şi senzaţii, iar consumul aflat în centrul societăţii nu înseamnă altceva decât manipularea conştiinţelor, anularea conştiinţei personale. A pune consumul în centrul societăţii înseamnă a pune manipularea conştiinţelor în centrul vieţii sociale. Iar subtilitatea constă în faptul că această manipulare prin imagini şi prin senzaţii se foloseşte de toate năzuinţele de fericire pe care omul le poartă în el, are exact efectul unui drog halucinogen: ne pierdem capacitatea de a face diferenţa dintre real şi imaginar.

Renunţarea la voinţa de a schimba societatea
Riscul lumii occidentale este acela de a capitula în lupta de schimbare a societăţii. Şi aceasta se întâmplă din două motive:
- Eşecul comunismul pare a da dreptate celor care doreau să schimbe societatea printr-o revoluţie, ca şi cum caricatura comunismului i-ar impiedica pe oamenii din Occident să dorească schimbarea societăţii. Comunismul voia să schimbe lucrurile sprijinindu-se pe o ideologie¸ în vreme ce voinţa politică ar trebui să se bazeze pe o înţelepciune politică, ceea ce este complet diferit. În lumea de astăzi, cei care îşi exercită autoritatea rareori o fac într-o manieră înţeleaptă, ceea ce creează tentaţia de a pune semnul egal între voinţa politică hotărâtă şi dictatură.
- S-a crezut (chiar şi în rândul creştinilor) că economia este un fel de Providenţă divină imanentă, iar capitalismul, felul în care Dumnezeu dorea ca oamenii să conducă lumea, acesta fără a da atenţie nedreptăţilor atât de evidente din ultimii 50 de ani. A apărut astfel o resemnare în faţa sistemului capitalist, luând naştere o fatalitate în privinţa evenimentelor economice similară celei în privinţa fenomenelor naturale. Este extrem de grav, pentru că diferenţa este enormă: evenimentele economice sunt create de om, iar resemnarea în faţa efectelor negative create de noi înşine este ilogică. Complexitatea economiei mondiale (în special a domeniului financiar) este de neînţeles pentru cea mai mare parte dintre oameni, chiar şi pentru mulţi oameni politici, iar în faţa lucrurilor care ne depăşesc, ne resemnăm. Situaţia este similară făuririi unui idol, căruia ne închinăm; idolul este o realitate de la care aşteptăm unele lucruri pe care, în mod normal, ar trebui să le aşteptăm de la Dumnezeu. Însă cel care veghează asupra destinului nostru este Dumnezeu, iar a delega această grijă sistemului economic şi social este o eroare.

Un nou model social, politic şi economic?
Este prea târziu pentru a propune un alt model, pentru că astăzi puterea politică este locală, în vreme ce interdependenţa socială şi economică e mondială. Ceea ce putem face este să alegem un model personal pe care să îl urmăm, în scopul de a crea o mişcare de societate. În cel mai bun caz vom putea crea o rezistenţă social㸠însă nu vom putea schimba modelul. Schimbarea modelului este imposibilă din cauza acestei interdependenţe mondiale la nivel economic şi social; nici o ţară nu are mijloacele autonomiei economice, suntem în mod ireversibil dependenţi unii de alţii. Aşadar nu putem schimba modelul, însă putem avea o reacţie faţă de acesta, putem exprima o atitudine critică vizavi de el, prin faptele şi prin gândirea noastră. Aici este locul în care trebuie dusă lupta, pe terenul complicităţii permanente în care se află fiecare dintre noi cu sistemul.

Pacea prin economie?
Yves-Thibault de Silguy prezintă pacea mondială ca finalitate a economiei de piaţă. Este adevărat că de multă vreme naţiunile preferă „războiul” economic, celui militar, pentru că negocierea economică este o luptă care se termină în avantajul ambelor părţi. Chiar şi Abraham a negociat cu Dumnezeu. Negocierea economică este o manieră de a transforma tensiunile într-un mijloc de pace, deci, din acest punct de vedere, schimburile comerciale sunt bune şi ar putea da naştere păcii, cu două condiţii: schimburile comerciale să se facă într-un climat de respect reciproc între părţi şi să prevaleze căutarea binelui comun al părţilor. Cadrul competitivităţii este întotdeauna cooperarea. Chiar promotorii capitalismului, David Ricardo şi Adam Smith, considerau că schimburile comerciale trebuie să aibă ca scop căutarea binelui comun. Însă astăzi, legile economiei nu obligă pe nimeni la căutarea acestui bine comun şi cea mai mare parte a confruntărilor economice vizează distrugerea celeilalte părţi, prin căutarea exclusivă a interesului propriu, în mod unilateral, ceea ce transformă economia mondială într-un loc de o violenţă extremă. Dacă economia mondială ar fi cu adevărat în slujba oamenilor, şi-ar încetini creşterea. Astăzi, ritmul creşterii economice este determinat de viteza comunicaţiilor şi a transporturilor, deci deja economia se mişcă prea repede pentru oameni. Când capitalismul nu este regularizat de o filozofie morală şi politică, atunci cuvintele lui Marx sunt adevărate: capitalismul este exploatarea omului de către om. Iar când economia nu mai este un instrument al politicului, ci devine însăşi centrul vieţii politice, ea ajunge să fie violentă.

Componentele lumii de azi
1. Experienţa muncii
Care sunt componentele lumii de astăzi, privite în lumina marilor activităţi umane? În primul rând privim munca, experienţa care s-a schimbat cel mai mult. Marx afirma că toată structura socială depinde de raportul omului cu uneltele sale de producţie. Societatea va fi cu totul alta într-o economie de tip agrar, rural, decât într-o economie industrială.
Schimbarea în domeniul muncii este în primul rând revoluţia tehnologică: apariţia maşinii, a utilajelor, aparatelor. Este vorba de utilizarea ştiinţifică a materiei pentru a folosi energia ei, puterea ei. Puterea omului a dobândit astfel o posibilitate cvasi-infinită de creştere. Iar oamenii s-au obişnuit să folosească această putere a tehnicii, ba chiar mai mult au devenit dependenţi de folosirea mijloacelor tehnice (suntem complet pierduţi dacă suprimăm toate mijloacele tehnice din jurul nostru). Mai profund, omul a pierdut raportul iniţial cu munca şi nu mai are decât un raport util cu produsele muncii sale. Din ce în ce mai mulţi tineri nu mai ştiu să muncească, deoarece nu mai au ocazia să o facă acasă în copilărie, totul fiind preluat de diferite aparate tehnice.
A doua revoluţie este cea a comerţului şi a consumismului. Pentru a produce din ce în ce mai mult e nevoie ca oamenii să cumpere mai mult, şi de aceea lucrurile trebuie să se strice din ce în ce mai repede, pentru a fi nevoie să fie înlocuite. Din tot ce cumpără un american, două luni mai târziu 90% sunt consumate sau aruncate la gunoi. Totul este conceput pentru a vă face să consumaţi cât mai mult şi deci să cumpăraţi cât mai multe lucruri inutile si cât mai scumpe. Inteligenţa este înlocuită de dorinţe şi pofte pe care sunteţi convinşi că este absolut necesar să le satisfaceţi cat mai rapid. Sunt distruse astfel mai multe componente esenţiale ale muncii: posibilitatea omului de a face ceva el însuşi şi de a descoperi prin aceasta cine este şi ce este în stare să facă; capacitatea omului de a stărui în efort (azi totul trebuie să fie accessibil imediat). Oare ce este mai bine: să fim sclavi bogaţi şi nefericiţi sau săraci cu greu fericiţi, dar totuşi fericiţi ?
Învăţarea muncii depinde în primul rând de părinţi şi de prima educaţie, apoi de şcoală. Lumea de azi este remarcabilă prin eficienţa ei însă omul este în slujba eficienţei şi nu eficienţa în slujba omului. Economia este folosită de om împotriva lui însuşi!
Nu în cele din urmă, este important să privim munca în dimensiunea ei de descoperire personală. Munca ne reprezintă în asemenea măsură încât rezultatul muncii noastre este întotdeauna un autoportret. Este motivul pentru care succesul în muncă este considerat un merit personal, în vreme ce nereuşita în muncă este luată ca afront personal. Munca este activitatea fundamentală prin care persoana se descoperă pe sine, o activitate prin care învăţăm să credem în noi înşine, să ne cunoaştem calităţile, să devenim responsabili, un mijloc prin care ne împrietenim cu realitatea, cu adevărul. Prin muncă suntem educaţi, de asemenea, să avem răbdare, să ne recunoaştem greşelile, să ţinem cont de sfaturile celor mai competenţi decât noi, să fim originali arătând în acelaşi timp respect faţă de lumea pe care o transformăm prin munca noastră. Munca ne arată locul just pe care îl ocupăm în această lume. Pentru aceasta este necesar ca cei din jurul nostru să ne permită să trăim munca în dimensiunea ei de experienţă umană, nu doar să se folosească de competenţele noastre pentru a obţine rezultatul cel mai bun în timpul cel mai scurt.

2. Relaţia cu celălalt
Relaţia cu celălalt este marcată de o conştiinţă unică a dorinţei de a iubi şi de a fi iubiţi, care rămâne la nivelul sensibilităţii şi nu al înfăptuirii concrete. Revoluţia relaţiilor morale constă în trecerea de la relaţii umane care acum 50 de ani erau măsurate de valorile familiale, religioase, naţionale, la relaţiile personale care actualmente nu mai se desfăşoară într-un cadru de valori. Jumătate din populaţia globului locuieşte astăzi la oraş, astfel că de cele mai multe ori valorile actuale sunt cele ale individului şi nu ale grupului.
Modelul relaţiilor umane a devenit cel al relaţiilor dintr-un contract de consum în care câştigă amândoi şi fiecare îl priveşte pe celălalt într-un mod utilitar. Suntem obişnuiţi să ni se satisfacă imediat nevoile şi să existe o soluţie rapidă la orice problemă. Ne este greu să perseverăm atunci când satisfacţia nu este prezentă. Schimbăm relaţia cu uşurinţă (la oraş există mult mai multe relaţii posibile decât la sat) cu iluzia că va fi mai bine cu cineva nou. În plus nu mai există un cadru social care să ne ajute în rezolvarea problemelor, trebuie să rezolvăm totul prin noi înşine, cu atât mai mult cu cât nu avem încredere în ceilalţi.
Tot ce am spus despre relaţia cu celălalt este valabil şi pentru relaţia cu noi înşine.

3. Viaţa comunitară
Viaţa comunitară este considerată ca o sumă de indivizi pe care trebuie să îi respectăm deoarece consumă. Or, oamenii consumă cu atât mai mult cu cât sunt mai puţin solidari unii cu alţii, întrucât solidaritatea permite o economie a bunurilor, împrumutul reciproc etc.
Se pun deci întrebările: pentru ce trăim împreună? care este binele comun? bunurile de consum? (Este nefondat să credem că dacă vom fi mai bogaţi în privinţa lor, vom fi mai solidari). Care este libertatea cetăţeanului? Nu implică oare anumite datorii faţă de comunitate? Democraţia, aşa cum e concepută de J.J. Rousseau apare ca o dictatură a individului egoist, o dictatură a individualismului, care este mai rea decât dictatura comunismului, pentru că implică o supunere a persoanei faţă de totalitarismul materialist, este mai confortabilă pentru sensibilitatea noastră şi nu mai pare a fi o tiranie. Este o dictatură care se ascunde şi dă iluzia libertăţii.


Viziunea asupra persoanei
1. Persoana redusă la condiţionarea ei
În vremurile noastre, persoana este redusă la condiţionările sale, ceea ce înseamnă că ea este considerată a fi doar o maşinărie biologică, psihologică, socială, un animal aflat în căutarea bunăstării (singura diferenţă constând în faptul că bunăstarea omului este mai elaborată decât a celorlalte animale). Freud spunea că persoana este caracterizată prin dorinţă şi că este necesar ca omul să-şi găsească un echilibru în gestionarea dorinţelor. Se pierde astfel conştiinţa identităţii spirituale şi a sensului vocaţiei religioase a fiecărei persoane. Această pierdere prin reducerea la condiţionări nu are loc într-un discurs ideologic, ci prin fapte concrete. Totul este automatizat, şi de aceea am ajuns ca tuturor să ni se pară normal să fim noi înşine un simplu număr, să intrăm în „dialog” cu maşinăriile (v. calculatorul personal, robotul telefonic, automatul de bilete etc.). Dorinţa de îmbogăţire materială a ajuns să ne facă capabili de toate alienările, însă acest fenomen are loc în mod progresiv şi prin consimţământul nostru liber. Există o metafizică inconştientă, care reduce persoana la o simplă realitate psiho-materială.

2. Libertatea
A doua mare dimensiune a acestei filozofii inconştiente este aceea de a identifica persoana cu libertatea sa, pentru că singurul lucru care ne permite să suportăm ideea că suntem reduşi la condiţionarea noastră este tocmai libertatea! Astăzi, toată lumea vorbeşte de libertate, dar, la o reflecţie mai atentă, observăm că este o libertate lipsită de conţinut, care corespunde doar sentimentului de a fi liberi. Însă libertatea autentică nu este identică sentimentului de a fi liber. Dependenţii de alcool, de droguri, de violenţă, au cu toţii sentimentul libertăţii, în timp ce oamenii cu adevărat liberi sunt culpabilizaţi, fiindu-le propusă o pseudo-libertate. Cei care nu sunt sclavii modei, tehnologiei, banilor, puterii, adică cei liberi cu adevărat, apar în ochii lumii ca nişte rataţi şi pot sfârşi prin a fi obligaţi să intre în forma de sclavie, în ceea ce un filozof (Étienne de La Boétie) numeşte „sclavia liber consimţită”. Cu cât suntem mai puţini liberi, cu atât avem mai multă nevoie să ne simţim liberi, pentru a putea suporta lipsa libertăţii autentice. Trăim într-o lume care, pe măsură ce ne pierdem libertatea, ne va vinde, din ce în ce mai mult, sentimentul că suntem liberi.
Este o caricatură a viziunii lui Sartre, care defineşte omul printr-o „libertate fără conţinut”; pentru Sartre, nobleţea omului constă în a accepta faptul că este condamnat la libertate. O privire filozofică asupra libertăţii ne arată că libertatea nu este adevărată decât dacă are un conţinut (ne eliberăm faţă de ceva şi pentru ceva), şi asta pentru că libertatea nu e ceva în sine, ci priveşte un act anume, ea constă în a depinde, în acţiunile personale, mai puţin de condiţionare şi mai mult de finalitate. Aşadar, libertatea este opusul sentimentului de a fi liberi, în vreme ce suntem robii condiţionărilor noastre.
Pascal vorbea despre falsa libertate care este divertismentul. Divertismentul nu este altceva decât fuga de vocaţia noastră, care este esenţialmente spirituală. Distracţia face exact acest lucru, ne distrage, ne îndepărtează de finalitatea noastră profundă, nu ne face liberi.

3. Responsabilitatea personală
Ne aflăm în faţa fenomenului de transfer a responsabilităţii personale asupra colectivităţii. Trăim permanent cu teama de a nu rămâne singuri (pentru că astăzi, a fi singur înseamnă a fi condamnat la excludere), ceea ce generează un soi de „comunism afectiv”, care ne dirijează să vrem să fim mereu ca ceilalţi. Iată paradoxul oraşului, în care rămânem anonimi, fiind în acelaşi timp împreună cu toată lumea. Oraşul ne scuteşte de responsabilitatea personală, pentru că nu mai trăim sub privirea oamenilor care ne cunosc, nu mai trăim decât în mulţime, ne dizolvăm responsabilităţile într-o mulţime, şi astfel individul ajunge să-şi exercite inteligenţa şi voinţa fără a mai fi responsabil, făcând responsabilă societatea în locul său. Ceea ce face majoritatea devine normă, ajunge să fie considerat legitim, justificat. Comunismul era o constrângere asupra indivizilor exercitată de comunitate, iar acum suntem martorii unei dizolvări a individului în colectivitate şi cheia acestei dizolvări este, de fapt, doar sentimentul de a fi liberi. Sentimentul de a ne pierde în mulţime este un fel de nostalgie a dorinţei de a ne abandona în mâinile Providenţei, ca şi cum societatea ar fi o divinitate imanentă în mâinile căreia ne abandonăm pentru a ne guverna vieţile.

4. Ştiinţă şi cultură
Întregul ansamblu de pervertiri şi de ambiguităţi din lumea în care trăim se revendică din înlocuirea înţelepciunii cu ştiinţa. În ziua de astăzi singura formă de cunoaştere în care toată lumea are încredere este cea ştiinţifică. Ştiinţa are o adevărată rigoare, reprezintă cunoaşterea universală. Dar ştiinţa ca atare nu este în slujba omului, ci în slujba cunoaşterii, ceea ce nu este acelaşi lucru. Scopul ştiinţei este cunoaşterea prin abstracţie şi de aceea ştiinţa este incapabilă de a stabili ce este bine pentru oameni, nu poate defini prudenţa morală şi politică, nu poate oferi o abordare inteligentă a binelui comun sau a celui personal. Astăzi, pentru a cunoaşte omul, nu mai facem apel decât la ştiinţă, în vreme ce cunoaşterea profundă a omului este de domeniul filozofiei şi al înţelepciunii. Înlocuirea înţelepciunii cu ştiinţa conduce la construirea unei societăţi inumane. Ştiinţa trebuie să poată fi utilizată de înţelepciune, dar nu o poate înlocui. Adevărata provocare actuală este redescoperirea înţelepciunii într-un mod suficient de profund pentru a depăşi diversitatea culturală. Ştiinţa este seducătoare tocmai pentru că transcende cultura. A rămâne într-o filozofie subscrisă unei culturi împiedică naşterea unei adevărate înţelepciuni. Intuiţia profundă a lui Socrate – posibilitatea unei cunoaşteri universale aflată dincolo de cunoaşterea simbolică – trebuie să fie regăsită în lumea noastră.


Răspunsul creştin
Însă înţelepciunea nu este de ajuns. Pentru ca ea să fie eficace în lumea contemporană, ea trebuie să fie aplicată. Înţelepciunea nu este un argument convingător pentru cei care conduc astăzi lumea, dimpotrivă însă, locul în care înţelepciunea poate fi activă este într-o mişcare de societate, între persoane care împărtăşesc aceeaşi căutare a înţelepciunii. În această privinţă, au de jucat un rol bisericile, familiile, anumite asociaţii culturale şi intelectuale. Este important ca toate aceste structuri să nu pretindă a fi mântuitorii lumii. Nu aceasta este vocaţia principală a Bisericii, ci aceea de a-l face pe Cristos prezent în mijlocul lumii; cu toate acestea, a fi în centrul acestei lupte pentru ca persoana umană să fie respectată în lume face parte în chip profund din dimensiunea umană a vocaţiei Bisericii.
Însă nici toate acestea nu sunt de ajuns, deoarece, în mod obiectiv, fragilitatea lumii în care trăim nu poate fi salvată printr-o intervenţie umană. Dacă suntem cu adevărat lucizi, vedem că lumea, aşa cum este ea, nu mai poate fi salvată de către oameni. Pentru creştini lucrul acesta nu este surprinzător, deoarece ştim ca lumea în mâinile omului este pierdută încă de la început, lucru pe care l-au înţeles deja Adam şi Eva. Noi facem, la scară colectivă, experienţa pe care Adam şi Eva au făcut-o la nivel individual. A dori să fii stăpân pe viaţa ta şi pe viaţa lumii, în locul lui Dumnezeu, este o eroare fundamentală şi acest lucru se verifică acum la nivel planetar, după ce, tot la nivel planetar, s-a sperat că oamenii vor salva lumea. Blocul sovietic spera că va salva lumea, dar n-a salvat-o; sistemul capitalist spera acelaşi lucru şi realizează acum că nu salvează nimic.
Creştinii ştiu că cel care salvează lumea este numai Isus şi acest lucru ne este revelat de Cartea Apocalipsei, care ne arată că istoria umană nu poate fi înţeleasă şi nu-şi găseşte lumina decât în misterul lui Cristos cel Răstignit. Orice altă lumină în afara celei a lui Cristos este insuficientă; este fie mincinoasă, fie incapabilă de a oferi o speranţă durabilă. Şi iată că descoperim asta în zilele noastre.
De ce misterul Mielului din Apocalipsă este o lumină pentru lume? Pentru că este lumina lui Dumnezeu manifestată în mijlocul deznădejdii oamenilor, pentru că este Isus care prin moartea sa a învins moartea şi deznădejdea. Prin cruce, Cristos devine „proprietar” asupra păcatelor oamenilor. Misterul Mielului nu este unul care vine din afară, Cristos vine să ne lumineze din interior. Nu este o lumină care vine din afara istoriei, de la Dumnezeu ca Dumnezeu, ci de la Cristos pe cruce. Apocalipsa ne revelează că dacă Dumnezeu a coborât în mijlocul nostru, a venit pentru a ne da o lumină din interiorul nostru. Vocaţia Bisericii este de a da o lumină lumii plecând de la ceea ce lumea însăşi trăieşte. Biserica nu este o insulă a binelui într-un ocean al răului, nu este un loc al valorilor bune faţă de valorile greşite ale lumii, ci mărturia pe care Biserica trebuie să o dea lumii contemporane este de a fi Mireasa Mielului. Biserica nu poate să dea o lumină lumii de astăzi decât dacă trăieşte ea însăşi misterul Mielului. Nu este vorba în primul rând de a lupta împotriva acestei lumi, ci de a arăta faţă de ea compasiunea lui Cristos faţă de oameni.
Răspunsul suprem care poate fi dat lumii actuale este trăirea celor trei virtuţi teologale:
- credinţa, nu pentru că ea oferă acces la adevăr împotriva erorilor lumii, ci pentru că prin credinţă vedem că realitatea esenţială este prezenţa lui Cristos în inimile oamenilor şi rezistenţa inimilor noastre împotriva structurilor păcatului;
- speranţa, care, pentru creştin, nu se bazează pe reuşita umană (contul nostru bancar, asigurarea de viaţă etc.), ci pe prezenţa crucii în mijlocul lumii (căci, după cum spune psalmistul, „ajutorul nostru este în numele Domnului”); Dumnezeu a ales ce este mai slab în lume, a ales calea fragilităţii şi nu calea stăpânirii raţionale a lucrurilor.
- iubirea, care doreşte să ne facă să intrăm într-o dependenţă divină unii faţă de alţii, să avem permanent nevoie unul de celălalt. Dumnezeu permite fragilitatea noastră ca să nu mai putem trăi singuri, ci numai unii cu ceilalţi.Europa a crezut că se poate lipsi de Domnul ei, de Stăpânul ei, lăsând o vreme chiar ateismul să trăiască în sânul ei; filozofiile atee au luat naştere din interiorul unei Europe creştine, din mijlocul unor popoare fidele Bisericii s-au născut cei care l-au omorât pe Cristos în inimile oamenilor. Astăzi, vocaţia Bisericii în Europa este de a avea postura pe care Sfântul Apostol Ioan a avut-o lângă Sfânta Fecioară Maria: Ioan nu l-a admonestat pe Petru când acesta s-a întors la Maria în duminica Paştelui, ci l-a primit. La fel, Biserica şi creştinii trebuie să se pregătească să îi primească înapoi, cu iubire şi milostivire, pe cei care îl redescoperă pe Cristos şi să fie un loc de refugiu în mijlocul luptei.

NB: Text publicat în cotidianul "România Liberă" – supliment "Aldine" http://www.romanialibera.ro/a139784/redescoperirea-intelepciunii-si-a-lui-cristos.html

Confiteor...

Felul în care lucrează Dumnezeu m-a surprins întotdeauna teribil, şi nu doar o singură dată… L-am descoperit pe Dumnezeu târziu, dar, de la prima întâlnire cu El, nimic nu mă preocupă mai mult decât a trăi întru El, a fi aşa cum El mă vrea... a fi mereu aproape de El...

Există, în viaţa mea de credinţă, anumite prilejuri pe care le consider momente unice de har, în care eu, nevrednica şi păcătoasa, am simţit extrem de limpede, în străfundul cel mai adânc al inimii, atingerea diafană, mângâietoare, fierbinte, dulce a degetului lui Dumnezeu… O caracteristică a acestor momente este aceea că ele vin când mă aştept mai puţin, nu sunt nicicum pregătită pentru ele… evidenţa harului mă loveşte în moalele capului… şi îmi întăresc convingerea că nici o viziune a lui Isus în carne şi oase nu m-ar lăsa mai mângâiată, mai fericită, mai plină de pace şi de speranţă…

Astă-vară, într-o zi fierbinte, am ajuns să trăiesc din nou un astfel de moment a cărui strălucire nu poate fi înţeleasă cu uşurinţă…. Mă îndreptam spre casă, nu aveam nici cea mai mică intenţie de a ajunge la biserică, dar o colegă mă sună să îmi ceară asistenţă şi mă roagă să ne întâlnim peste o oră undeva aproape de Unirii. Afară sunt 38 de grade, trebuie să găsesc ceva de făcut timp de o oră... Primul meu gând e să merg la o terasă, să beau o limonadă cu gheaţă… Dar… vizavi se profilează turla Bărăţiei… La Bărăţie e răcoare, poate stau puţin la slujbă, e pe cale să înceapă… Traversând, mă gândesc că nu ar strica să şi spovedesc păcatele mele cele de toate zilele…

În timp ce aştept la confesional, mă copleşeşte un sentiment de vinovăţie legat de relaţia cu o persoană importantă din viaţa mea, vinovăţie care mă bântuie de ceva timp… Toate celelalte păcate devin minuscule pe lângă asta… Intru în confesional cu gândul de a fi concisă (ca să ajung la întâlnire), nu mi se pare ca aş avea o dispoziţie sufletească pentru o spovadă din aceea care te lasă perfect imaculat, fără nici un alt gând, fără nici o îndoială că ai făcut ceea ce trebuia… Dar acolo, înăuntru, se petrece ceva… nu ştiu exact ce, dar pe masură ce încep să vorbesc, am sentimentul clar al unei Prezenţe… strângerea de inimă se transformă într-o deschidere de a accepta de bunăvoie operaţia dureroasă pe cord deschis care înseamnă orice spovadă bună… Puterea ia locul slăbiciunii şi neîncrederii… vorbirea inimă la inimă cu El eclipsează rutina ritualului… îmi scot inima cu totul din piept şi o pun pe tava înaintea Domnului… şi mă fac mică-mică, ştiu că nu merit iertarea, iubirea şi răbdarea Lui care mă copleşeşte,… vreau doar ca El să mă ia în braţe, să mă încălzească la pieptul Lui, să mă acopere cu aripile Lui, cum spune un psalm…. Ştiu, cred cu tărie, nu m-am îndoit vreodată, ca acolo, în confesional e întotdeauna El, bunul, dragul, dulcele meu Isus… Doar că uneori există spovezi în care El se face vizibil în chip aproape fizic penitentului... Obişnuiam să spun “Ce Liturghie frumoasă!”, până când am înţeles că orice Liturghie e frumoasă, sublimă, celestă, şi că ceea ce face ca o Liturghie să fie percepută ca fiind mai frumoasă decât alta e o combinaţie între dispoziţia mea sufletească şi harul celui care slujeşte… Ambele determinate de ceea ce Dumnezeu pune în inimi ambelor părţi în acel moment... La fel şi cu spovada… o spovadă bună nu e determinată neaparat de o bună analiză a cugetului sau de o pregatire îndelungată… e determinată de capacitatea penitentului ca, odată cu rostirea lui “Confiteor…”, să-şi lase inima pe deplin în mâna ocrotitoare şi vindecătoare a Domnului, să se abandoneze Lui total, să înceteze a mai gândi că în clipa aceea mai există altceva în tot universul decât măreţia atotcuprinzătoare a întâlnirii aceleia mistice care are loc între cei patru pereţi ai confesionalului … o spovadă bună depinde de întâlnirea dintre această dispoziţie a penitentului şi harul lui Cristos acţionând dincolo de gratiile confesionalului…

În seara aceea, mi-am ţinut fruntea lipită preţ de vreo cincisprezece minute de gratiile confesionalului din Bărăţie... E o minune cum ştie Isus să-ţi dea, în clipe de felul acesta, exact ceea ce cauţi… Durerea ta, ca ţipăt disperat după ajutorul Lui, e alinată pe loc… oblojită până la dispariţia totală… Iată adevarăta minune... rana ta, care îţi sfâşia măruntaiele la intrarea în confesional, nu numai că nu mai există la ieşire, dar Isus te face un om nou, te inundă cu o bucurie necuprinsă, inimaginabilă…

Eu plâng, vocea lui Isus, caldă, mângâietoare, mă încurajează, îmi spune că îmi este alături, că totul va trece, că vrea să mă ajute... Apoi, ca mostră a faptului ca Isus nu pregetă niciodată să facă ceva concret pentru a-ţi sări în ajutor, pentru a te face să-l simţi mai aproape, părintele (pe care, în această circumstanţă nu pot să îl disociez nicicum de figura Bunului Păstor, practic nu realizez că dincolo de gratii e un om, un preot) îmi spune ceva ce nu am mai auzit niciodată până acum la o spovadă: să ne rugăm împreună. Îmi recomandă să fac novena PS Inimi a lui Isus şi mă întreabă de când pot începe, fiindcă din aceeaşi zi, el va oferi, timp de nouă zile, la Liturghie, intenţia aceasta specială… Vorbesc cu el atât de firesc, am senzaţia că ne cunoaştem de o viaţă… Mă întreabă mai multe, nu vrea să mă lase să plec plângând, vrea să facă ceva cu adevărat, e Isus în carne şi oase… Scena care mi-a plăcut cel mai mult în Patimile lui Cristos e aceea în care păcătoasa care urma să fie lapidată, în prim-plan, înconjurată de colbul uliţei şi de oprobiul public, îşi ridică ochii spre mâna întinsă ei de Isus… Ea e strivită de ruşine şi de păcatele ei, Isus e grandios (un adevărat gentleman, ar spune Steinhardt) în milostivirea Lui… Regăsesc scena asta în confesionalul de la Bărăţie… Şi, îl regăsesc, aşa cum spunea cineva referindu-se la Sf. Ioan Maria Vianney, pe Dumnezeu într-un om….

Părintele e atât de încurajator… “Faceţi novena cu multă, multă credinţă, evlavie şi încredere că Domnul o să vă fie alături… Ştiu că El n-o să vă refuze harul acesta… Sunt sigur că Domnul o să ne asculte rugăciunea…” Împărtăşirea sfinţilor din Crez, lipsită de orice echivoc… Eu am să mă rog acasă la mine, el altundeva, amândoi pentru acelaşi lucru… Pluralul mă năuceşte… “El o să NE asculte rugăciunea”… E ca şi când m-aş ruga împreună cu Isus Tatălui ceresc…

Plec din confesional cu lacrimile şiroind, dar cu inima vitează şi încrezătoare… Isus însuşi se va ruga împreună cu mine… Sunt sigură că, dacă aş deschide cealaltă uşă a confesionalului, l-aş vedea pe El… Simt impulsul de nestăpânit de a săruta mâna preotului acesta pe care nici nu-l cunosc, de a ma ruga pentru el, de a-i mulţumi lui Dumnezeu că mi l-a scos în cale în seara aceasta toridă de sfârşit de iunie, în care nu aveam nici cel mai mic gând de a ajunge aici…

Am făcut sute de spovezi şi zeci de novene. Dar dupa ACEA spovadă şi după ACEA novenă, lacrimile mele s-au transformat într-o bucurie nespusă, într-o siguranţă totală ca Isus va aduce pacea în inima mea, încredinţată Lui şi Sfintei Fecioare... “Cei ce seamănă cu lacrimi, vor secera cu bucurie...” (Ps 126, 5). Sunt şi acum extrem de copleşită de o imensă bucurie şi lumină interioară, în ciuda faptului că, în exterior, lucrurile sunt complet neschimbate... Şi continuu să mă rog în fiecare zi pentru preotul pe care Isus mi l-a scos în cale în ziua aceea binecuvântată, adevărat ”prinţ al lui Dumnezeu în mijlocul nostru” (Gen 23,6).

Intrupare, 2007

Jose Maria Escriva (mare, mare sfant!): Cine vrea sa dobandeasca sfintenia nu-si ia pauze sau concedii. Ce gand iluminator! Cand ma doare prea tare si am impresia ca nu mai pot indura suferinta, ma rog chiar asa: “Doamne, te rog, lasa-ma numai un pic, sa imi revin, si dupa aceea o luam de la capat”. Ce slaba sunt! Ce marginita de propriul meu egoism! Vreau sa-mi fie bine, sa am liniste, sa am pace. Dar nu am pacea interioara, de aceea nu primesc nimic din ceea ce ii cer in rugaciune…

Escriva: Fara a te lamenta si fara a te considera o victima, ar trebui a te oferi pe tine insuti ca jertfa lui Dumnezeu, abandonandu-te Lui in chip desavarsit, complet. De-as putea face asta in mod serios! Un pacat grav pe care il fac, nepunandu-mi viata total in mainele Lui… Umblu cu jumatati de masura si nu-i de mirare ca nu ajung nicaieri… Ce pacat mare… De marturisit la fiecare spovada…

Iata un gand care solicita o meditatie profunda: mi se cere foarte putin, fata de cat mi se da. Am primit ca pocainta la spovada sa meditez asupra binefacerilor lui Dumnezeu in viata mea. Si, stand in ultimul rand si uitandu-ma la El, acolo sus, pe cruce, am gasit nenumarate: sanatatea, prietenii (putini dar buni), un parinte cu adevarat om al lui Dumnezeu, credinta (chiar si asa subreda cum e ea zilele astea…), faptul ca El m-a chemat, asa nevrednica si slaba… onoarea de a mi se da sa port o cruce grea… de a fi cu El in suferinta… bucuria de a-L intalni in Liturghie si in sacramente… in rugaciune… am atat de multe motive sa fiu fericita si stiu ca sunt suficiente, doar am fost nespus de fericita, in aceleasi conditii… si am atat de putine motive sa cartesc…

Meditand la toate astea, m-am gandit si: ce as fi facut eu fara sanatate? cum as putea depasi toate greutatile astea fara cei care imi sunt aproape dezinteresat, fara a cunoaste nici 10% din durerea mea? cum as fi ajuns unde sunt (spiritual vorbind) fara parintele meu? cum as fi putut sa traiesc fara credinta? ce s-ar fi ales de mine daca nu as fi auzit chemarea Lui, in dimineata aia de mai, acum cinci ani? ce as fi eu fara crucea mea? ce fel de ucenic prost sunt eu, cum as vrea eu sa ma aseman Lui, daca nu prin cruce? cum ar fi viata mea fara Liturghie, fara spovada, fara impartasanie, fara indrumare spirituala? cum ar fi viata mea chiar si fara acel Rozariu recitat mecanic in metrou, in drum spre birou? cum ar fi fost viata mea fara cele clipe in care L-am simtit aproape… si pe care as da orice sa le regasesc, sa le retraiesc… fiindca viata fara ele e lipsita de sens…

Intotdeauna exista altii infinit mai nefericiti ca tine… Am avut de curand dovada acestui lucru: fetita unor prieteni (are doar 9 ani) e in coma si are putine sanse sa supravietuiasca, din cauza unui diagnostic pus gresit. Da, intotdeauna exista altii mai nefericiti decat mine. Iar ei sunt cu atat mai nefericiti, cu cat nu il au pe Isus. Cu toate astea, m-au sunat ieri sa imi ceara sa ma rog pentru fetita lor. Eu? Eu nu sunt demna de cererile acestea… Sunt prea concentrata asupra durerii mele si prea coplesita de ea. Iarasi deznadejdea… Iarasi egoismul… Escriva: Nu esti fericit din cauza ca faci ca totul sa se invarta in jurul tau, ca si cum tu ai fi mereu in centru… Ai incercat sa te gandesti la El si, prin El, la ceilalti?

Aseara, dupa Liturghia de la noi, de “acasa”, am fost la catedrala cu Vale, la rugamintea ei. Azi-noapte era un ger cumplit, ajunsesem acasa si, sincer, nu prea mai aveam chef sa plec nicaieri. Dar ii promisesem. Si, cu acest prilej, inca un semn al Domnului ca ma iubeste, ca e cu mine, in ciuda indaratniciei mele. O intreb pe Vale daca se impartaseste. Ea spune ca nu, ca nu s-a spovedit. “Du-te”, ii zic, “uite ca nu e mai nimeni la coada la confesional”. Ne contrazicem vreo 5 minute, ca ea nu vrea “decat la padre la ei”. In final, o conving, spunandu-I ca e o lipsa de iubire pentru Isus ca, in noaptea asta mare, sa nu se impartaseasca din motive atat de… marunte. Se duce, cu pasi mici-mici, sa nu ajunga prea repede. Raman in banca, ma uit dupa ea si o vad cum ingenuncheaza si ma gandesc ca acum e in siguranta. Ma gandesc ca Domnul are caile Lui de a ne aduce pe fiecare din noi la El. Am facut tot ce a tinut de mine, acum e treaba Lui. Vale intarzie vreo 10 minute. Intorc capul si o vad, e in continuare acolo. Se intoarce in banca si se pune pe plans. “Mi-e rusine sa plang la spovada, dar nu pot sa ma abtin. Mi-e rusine ca parintele rade de mine daca plang. Nici nu poti sa-ti imaginezi cat de mult te iubesc acum fiindca m-ai trimis acolo. Acum pot sa ma impartasesc. Si, by the way, Dumnezeu e tare bun, fiindca la confesional era padre al meu”. Deci, la urma urmelor, Domnul m-a adus la catedrala, pe gerul asta, cu un scop. Intocmai ca si in privinta rugaciunii pentru fetita prietenilor mei, ma simt stanjenita, fiindca nu sunt in nici un chip demna de chemarile astea. Cu toate astea, am senzatia ca, pe masura ce tradarea mea prin deznadejde se amplifica, Domnul ma invredniceste de o chemare si mai profunda… Eu il tradez, el ma face apostol… Cu cat ticalosia mea e mai mare, milostivirea Lui e mai adanca...

Bucurie. Am simtit-o aseara. In chip minunat am simtit-o. Dar, ca dovada a egoismului meu, nu (mai) pot sa trec bucuria asta dincolo de pragul bisericii. Ajunsa acasa, deznadejdea a pus din nou stapanire pe mine… Gustul bucuriei a ramas acolo, la altarul Fecioarei din catedrala, unde am multumit pentru minunea Intruparii si am rugat cerurile sa imi readuca in suflet prezenta Lui, a Cuvantului intrupat, “Dumnezeu din Dumnezeu, lumina din lumina”… Ispita asta doare rau… mai mult decat durerea insasi…

Sunt indragostita

Azi la predica, parintele a spus niste lucruri la care mi se intampla sa ma gandesc de multe ori: credinta e un dar de la Dumnezeu, cei care cred sunt alesi de Dumnezeu sa creada.

In prima faza a convertirii mele traiam cu impresia ca e meritul meu, ca am facut o mare descoperire. Ce prostie! Mai tarziu, cand am aflat ca e asa cum am auzit astazi la predica, lucrurile mi s-au parut foarte… nepamantesti si greu de acceptat. Un timp, eu, care voiam ca toate sa aiba un raspuns rational, am cautat o logica in toate astea, cum ar fi de ce m-a ales Dumnezeu tocmai pe mine, care habar n-aveam de El si nici nu ma interesa sa aflu nimic.
Acum sunt in stadiul in care imi dau seama ca nu am sa pot niciodata rasplati o iubire atat de mare. Ma gandesc necontenit la El. La ce pot eu, cu mijloacele mele atat de putine, sa fac pentru El. Cum pot sa-mi conformez eu firea atat de indaratnica si atat de lumeasca la exigentele unei asemenea iubiri.

Nu am fost niciodata atat de indragostita. Numai ca acum subiectul iubirii mele e “peste simt si fire”, vorba cantecului... Daca stau sa ma gandesc bine, as vrea ca prozaica mea fidelitate in cele ale iubirii lumesti sa se transpuna si in cele ale iubirii de Cristos. Indragostita in termeni lumesti, niciodata nu m-am chinuit sa fiu cum vrea partenerul meu; daca m-a iubit asa cum sunt, bine, daca nu, nu. Indragostita in termeni spirituali, nu am cunoscut chin mai mare decat acela de a fi numai cum vrea El.

Imi dau seama ca legatura cu El e, de departe, cel mai important lucru in viata. Nu imi pot imagina viata mea fara El. Ma rog mult si il simt mereu in inima mea. Ma trezesc cu rugaciunea in minte si ma culc cu ea in inima. Indragostire? E ciudat, in lume, in cele mai multe cazuri te indragostesti si dupa aia incepi sa cunosti mai bine subiectul iubirii tale. Aici e invers: au trecut cinci ani de cand El m-a chemat, si eu abia acum m-am indragostit cu adevarat. Cat de mare e diferenta intre dragostea divina si cea lumeasca... Caritas versus eros... Giovanni Baglione, Iubirea divina si iubirea pamanteasca... Imi place mai mult decat tratarea (de departe mai de notorietate) a lui Tizian...

Probabil ca dragostea mea, desi o simt atat de vie si de fierbinte, nu e suficient de mare ca sa ma ajute sa depun marturie mai mare decat cea din lucrurile marunte ale zilei (si aceasta, de cele mai multe ori, atat de inconsistenta...). Poate de aceea orice tradare care inainte poate nici nu mi s-ar fi parut de marturisit, mi se pare acum o jignire imensa. Nu pot decat sa sper ca nu e o indragostire trecatoare si ca o sa ajung mai departe, fiindca, pe masura ce inaintez, senzatia ca sunt abia la primii pasi devine si mai acuta...

Lucrurile astea sunt foarte grele pentru mine... Uneori am senzatia ca am facut pasi prea mari intr-un rastimp atat de scurt. Ca am inca dinti de lapte si mi se da hrana solida. Parca toate astea mi-o iau cumva inainte, nu sunt pregatita sa le fac fata. Nu stiu nimic, decat ca ceea ce simt, daca nu este, atunci pare extraordinar de real, de coplesitor, de greu de descris in cuvinte.

Nu am trait nicicand o experienta mai adevarata si mai provocatoare ca aceea de a fi crestin. As vrea sa pot vorbi lumii intregi despre asta. “Sa strig de pe acoperisuri”, ca-n evanghelii. Nebunie? Dar ce dulce nebunie! Care ma face sa vorbesc acum cu seninatate despre niste lucruri care, in urma cu cinci ani, mi se pareau la propriu nebunie adevarata… Ce viata inutila am dus pana atunci… Nici o mie de ani daca as mai avea de trait, n-ar fi suficient ca sa rascumpar atata mizerie…

Cui i-as putea spune toate astea cu speranta de a vorbi aceeasi limba? Nu mai tem de a parea ridicola, ci de a nu-l face pe El ridicol in ochii lumii neputandu-mi conforma viata cu ceea ce simt...

De misericordia...

Ieri dimineata am primit un telefon neasteptat. De la C. Nu suntem grozav de apropiati, dar vorbim la sedintele de pregatire a catehezelor si ne vedem la biserica duminica. C. e o persoana pe care o admir foarte tare. Are intotdeauna intiparita pe fata acea bucurie a crestinului care crede din tot sufletul, care face tot ce face si spune tot ce spune numai intru Cristos. Ieri m-a sunat sa ma intrebe ce e cu mine, daca am vreo problema, daca sunt suparata, fiindca am lipsit la ultimele doua cateheze, la Adoratia de sambata trecuta… Am vorbit cu el vreun sfert de ora.

Asta e biserica: crestini care au sufletul alaturi de alti crestini. Comuniunea. Gandul bun pentru un om pe care nici macar nu il cunosti prea bine, dar caruia ii oferi timpul tau, facandu-l sa-l simta pe Cristos prin tine. Te-ai gandit vreodata ca suntem cu totii niste cersetori? Poate ca, uneori, e mai dureros si mai greu suportabila singuratatea, izolarea, amaraciunea sufleteasca, decat saracia materiala. Daca exista atat de multi saraci financiar, care nu au dupa ce bea apa, cred ca saraci sufleteste suntem cu totii, din nefericire… Milostenia trupeasca e, uneori, un mijloc de a eluda calea mai grea de a face milostenie sufleteasca. Cea din urma cere delicatete, in timp ce prima poate fi si frusta. A arunca un colt de paine unui flamand e mult mai simplu decat a-l lua pe sarantoc in brate. Cat de usor e sa scrii un cec pentru un azil de leprosi (nici macar nu trebuie sa ii vezi), dar cat e greu sa-l iei pe lepros in brate si sa-l saruti, sa accepti faptul ca si el e om ca tine, ca are o identitate, un nume… Cea din urma cere rabdare, in timp ce prima e varianta expeditiva, adaptata epocii vitezei… Cel mai des, cand vrem sa ne acoperim cu ideea ca am facut milostenie, dam bani. Nu ca nu ar fi bine si asa, dar uneori mi se pare ca a da bani ar fi pentru multi dintre noi un soi de scuza de tipul: “Hai ca am facut si pomana”, cand cei mai multi dintre noi nu avem nici timp nici rabdare nici intelegere pentru a ne asculta, pentru a ne a sprijini, pentru a ne sfatui… Milostenia financiara incumba umilita suportata de cel care o primeste. De aceea cred ca, pentru cel care face milostenie, este de mai mare folos spiritual milostenia sufleteasca, fiindca aceasta implica umilinta donatorului, nu a primitorului... De aceea e si atat de greu de facut...

Ma fascineaza Cele 7 chipuri ale milosteniei a lui Carravaggio... Desi nu regasesc tocmai milostenia sufleteasca in panza aceasta, ea ramane atat de frusta (dar, paradoxal, in chip delicat), de aducatoare cu picioarele pe pamant...

Scrisoare catre o prietena deznadajduita

Buna mea prietena,

Prima data vreau sa iti spun ca ori de cate ori simti nevoia, putem vorbi. Dar sunt convinsa ca te-ai simti mult mai bine si ai primi invataturi mai bune de la padre, decat de la mine. Sa nu intelegi in nici un caz din asta ca nu vreau sa te ajut din toata inima. Doar ca nu trebuie sa te increzi in rugaciunile mele, caci eu sunt o pacatoasa si de fiecare data cand simt ca El imi raspunde rugaciunilor mele am convingerea ferma ca nu pe mine m-a ascultat, ci pe padre...

Nu pot sa te ajut in vreun chip fizic, fiindca ajutorul e in propria ta inima, desi tu il cauti in afara. Ca si fericirea, el nu depinde de cineva sau ceva exterior tie. Tu trebuie sa inveti sa fii fericita si apoi vei vedea ca nu ai sa mai fii niciodata disperata sau satula de viata. Asta pot sa incerc sa fac, cu slabele mele puteri: sa te invat sa fii fericita. Viata asta "infecta", cum o numesti tu, poti sa o vezi din doua perspective: 1. din cea a omului din lume, care vrea sa fie fericit in termeni lumesti, trecatori, care oricat se lupta in viata asta nu va gasi fericirea si desavarsirea si astfel toata viata ii va fi un prilej de frustrare ca lucrurile nu i-au iesit asa cum a vrut, ca nu a facut curate si cutare lucru; sau 2. ca pe un prilej de sfintire, de dobandire a "imparatiei cerurilor". Leon Bloy, un mare convertit al secolului trecut (care fusese ateu convins) a spus pe patul de moarte: "Mor cu un singur regret imens referitor la viata aceasta: ca nu am fost sfant".

Daca vrei sa te ajut, am sa te ajut, asa cum pot si cum ma pricep (desi repet, repet, stiu ca ti-ar fi mai de folos sa vorbesti cu padre), dar nu te asigur ca o sa fie placut sau simplu ce zic. Mereu imi spui ca ce vrea Domnul de la noi nu este usor si e adevarat. Dar daca ar fi usor, atunci unde ar mai fi diferenta intre "calea cea larga, care duce la pieire si calea cea stramta", care duce la El? Sfantul Augustin spune: "Cel care te-a creat fara de tine nu poate sa te mantuiasca fara de tine". Adica El vrea sa ne mantuim toti, dar noi trebuie sa ne dobandim mantuirea, mantuirea vine numai prin asumarea crucii, prin lupta noastra de zi cu zi, de clipa cu clipa (tot sf. Paul spune" "Acum e ceasul mantuirii", adica mereu, in fiecare clipa trebuie sa lupti cu pacatele si cu caderile tale si cu nimicnicia ta, mantuirea nu o chestiune precum slabitul sau lasatul de fumat: ma apuc/ma las de maine, de luni, de la 1 ale lunii...).

De unde vine suferinta? In primul rand din faptul ca ne punem prea mult nadejdea in oameni, cand mai intai ar trebui sa ne-o punem in El. Din faptul ca alegem sa iubim mai mult creatura decat pe Creator. Oamenii ne vor dezamagi intotdeauna, oricat de mult ne-ar iubi sau oricat i-am iubi noi pe ei. Cand il pui pe Cristos in centrul iubirii tale, oamenii inceteaza sa te mai dezamageasca, ii iei asa cum sunt, e mai usor sa ierti si sa uiti... nu mai suferi atat de mult... Cand auzi cuvantul "martiri" iti vin in minte, probabil, cei care au murit in chinuri grele pentru credinta. Dar martir poate fi orice crestin, care in viata de zi cu zi, "isi ia crucea si il urmeaza" pe Isus, cu inima smerita, rabdatoare, cu incredere in Domnul, lasandu-se total in voia Lui... Si tu poti sa fii martir. Martir e sa te infrangi pe tine insuti cand ai putea sa spui ceva rau, dar alegi sa nu spui nimic sau sa spui ceva de bine. Martir e sa induri cu seninatate persecutiile din partea celor din jur, nedreptatea, mizeriile de zi cu zi... Psalmul 33 (care a devenit recent preferatul meu) spune ceva la care te rog sa te gandesti serios: "Domnul este aproape de cei cu inima zdrobita si-i mantuieste pe cei cu sufletul mahnit; multe incercari se abat peste cel drept, dar Domnul il elibereaza din toate".

Si inca 2 lucruri de meditat din "Tatal nostru":
- "faca-se voia Ta"; de ce spunem asta? din moment ce noua ne pasa doar sa sa faca voia noastra, El doar sa ne rezolve, ca un magician, cererile noastre... Credinta adevarata, cea mantuitoare, spune cu inima "faca-se voia Ta" si incredinteaza totul voii Lui...
- "si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri": El ne iarta orice, absolut orice, dar cum sa ne ierte, cand noi suntem atat de neiertatori cu toti si chiar cu noi insine? El, care e Dumnezeu, iarta, iar noi, care suntem niste prapaditi, nu iertam...

Spui ca nu prea te mai rogi. Roaga-te cu cuvintele tale, nu vedea in rugaciune o poezie sau un ritual... O, cat asa vrea sa simti dulceata rugaciunii, nu vrei sa mai pleci de langa El... Stai in tacere, elibereaza-ti mintea de toate gandurile si FII cu El, STAI cu El, nu-i mai cere cutare si cutare, ci doar taci si stai cu El, roaga-l sa se faca voia Lui in viata ta. Si accept-o, asa cum e ea, e voia Lui... Oricat te-ai impotrivi, tot voia lui se face. Daca te impotrivesti, te impotrivesti Lui. Daca o primesti cu bucurie, El te va rasplati.

Sfintii Parinti spun ca Dumnezeu implineste absolut orice rugaciune, cu urmatoarele conditii: sa cerem numai lucruri bune si spre mantuire (nu desertaciuni) (Isus a spus: "orice veti cere Tatalui meu, eu va voi darui"); sa cerem cu credinta totala ca vom primi (tuturor celor pe care i-a vindecat, Isus le-a spus: "Credinta ta te-a vindecat"); sa cerem cu staruinta (asa cum a cerut femeia cananeeanca, de cateva ori, pana cand Isus s-a induplecat de ea si i-a dat...)... Pentru ca Isus sa ne auda, mai trebuie sa fim uniti cu El prin sfintele Taine (prin spovada deasa si impartasanie) si sa ne propunem in fiecare clipa sa nu mai pacatuim, indiferent cat de mari sacrificii am face pentru asta... Nu poti sa traiesti dupa regulile lumii si sa pretinzi ca esti al lui Dumnezeu, sa ai pretentia ca El sa te asculte pe tine, tu care nu il asculti pe El... Spovada deasa si impartasania lucreaza in timp, in chip tainic, in inima ta, fiindca, asa cum spune padre al meu, "Impartasania nu e tinta, ci e mijlocul prin care ajungem la tinta (mantuirea)"...

Roaga-te "neincetat", cum spune sf. Paul. Prin rugaciune iti dobandesti pacea inimii, poti sa invingi absolut orice suferinta, oricat de mare... Cand esti trista, roaga-te. Cand esti disperata, roaga-te. Cand esti prigonita, roaga-te (mai ales pentru cei care te prigonesc). Cand esti bucuroasa, roaga-te. Si nu iti imagina ca asta inseamna sa bolborosesti in continuu rugaciuni cu buzele. E simplu: tine-ti mereu-mereu mintea si inima indreptate spre El, cere-i ajutorul in orice prilej. Te enerveaza cineva? Trage aer in piept si zi: "Isuse cu inima blanda si smerita, fa inima mea asemenea cu inima ta". Nu stii cum sa te descurci intr-o situatie? Zi: "Isuse, spune-mi cum ar trebui sa faca asta ca sa-ti fiu placuta tie". Nu mai poti? Zi: "Isuse, pana si pe tine te-a ajutat Simon sa-ti duci crucea, da-mi si mie pe cineva care sa ma ajute putin".

Dumnezeu te iubeste. Vorbesc foarte serios. El nu da nimanui mai mult decat poate sa duca si, prin incercarile astea, iti pune la incercare credinta, vrea sa vada daca si tu il iubesti pe El. Din FAPTE, nu din vorbe. Sa mergi la biserica e simplu: corul canta frumos, florile sunt frumoase, parintele e bland. Dar asta nu inseamna ca esti al lui Isus. Al Lui esti numai cand iti duci crucea si cand te lupti sa faci toate lucrurile astea care spui ca ti se par grele. Fa-le din iubire pentru El si or sa ti se para mai usoare...

Citesc...

... o carte foarte tare. "Arta de a ne folosi greselile, dupa sf. Francisc de Sales".

Si am gasit exact descrierea nefericitei mele nemultumiri privitoare la greselile continue pe care le fac:

"Exista doua feluri de orgoliu: cel care este multumit de sine este cel mai comun si mai putin periculos; si cel care nu este multumit de sine, pentru ca asteapta mult de la sine si este inselat in asteptarea lui. Acest al doilea fel este mult mai rafinat si mai periculos" (Frederick Ozanam).

Ce pacat grav si subtil este mandria...

Convertire

Din momentul convertirii mele imi amintesc cu o precizie aproape dureroasa doua amanunte, amandoua tinând de constientizarea unor adevaruri pe care nu le întelesesem niciodata pâna în acea dupa-amiaza de mai 2003, când am intrat cu adevarat în biserica pentru prima data în viata.
Primul adevar: întunecimea mizeriei mea. Al doilea: infinitul milostivirii Lui.
Miezul zilei. Biserica goala. Doar eu si o batrâna adusa de spate care vinde lumanari. O biserica inundata de lumina, o lumina alba, stralucitoare, ca Isus pe Tabor (de atunci am ramas cu ideea – probabil subiectiva – ca nu intunecimea lacasului conduce neaparat spre mistica rugaciunii – mistica e si lumina, lumina orbitoare, care se insinueaza în – atat de adancul – intuneric al inimii). O biserica de culoarea pe care de obicei o asociem puritatii, contrastând cu impuritatea din sufletul meu. Bancile aliniate cuminti, inundate si ele de lumina exterioara transmisa prin tavanul din sticla si de lumina interioara din tabernacol. In sufletul meu, un amestec de sentimente contradictorii, neintelese, de parca nu era sufletul meu cel care le simtea, ci unul strain, schimbat din secunda în care trecusem pragul. Nu stiu ce caut acolo. Nu stiu de ce alesesem sa intru. Nu stiu nici macar ce trebuie sa fac. Habar n-aveam de vreo rugaciune (consideram Tatal nostru, pe care îl stiam foarte vag, pe sarite, un fel de poezioara-jucarea, ca acelea scrise de Arghezi pentru Mitura si Barutu). Parca totul se petrecea împotriva vointei mele, asa cum cunoscusem eu vointa mea pâna în acel moment.
Gesturile pe care le fac sunt firesti, fara sa le stiu de undeva, fara sa mi le spuna nimeni. Pur si simplu le simt ca iesind învingatoare, într-un soi de lupta surda si chinuitoare cu mine însami. Ideea plecarii genunchilor în fata Lui… Prima data în inima, transmisa apoi lent, membrelor… Care, din comunicarea cu mintea mea cea atât de plina de mândrie, refuza sa se îndoaie… Înteleg, vag, fara sa recunosc vreo conformitate cu gândirea mea, nevoia de umilinta, dar nu sunt de acord cu ea… (Eu, de ce sa ma umilesc? Eu sunt… eu… Am înnebunit… Ce caut eu aici? Ce sa fac eu aici?!)
Gestul îngenuncherii se asociaza în minte cu gândul îndreptat catre El, cel de pe crucifixul urias din fata mea. „Am venit, iata-ma”. Gândul în sine ma sperie putin. E ca si cum admit ca El m-a chemat. Nu am smerenia (nici nu stiu ce e aceea) sa cuget ca nu merit aceasta chemare. Dar am curiozitatea sa vad de ce m-a chemat. E o curiozitate trufasa. Iata cine sunt eu, pâna si Dumnezeu ma cheama…
Culmea, mândria, oricat de mare si de hidoasa, nu ma poate opri sa plang. Mai întâi câteva lacrimi, apoi un suvoi de nestavilit. Plâng si ma uit la Rastignit. Nu stiu de sa-i spun, nu stiu ce sa fac, cum sa ma port cu El. Doar atât: „Am venit, iata-ma”. Totul pare foarte strain de mine, nu ma recunosc în starea acesta de nedescris în care se afla sufletul meu…
Ies pe usa bisericii stiind clar alte doua lucruri: 1. trebuie sa ma întorc cât mai repede si sa stau mai mult si 2. femeia care a intrat nu mai exista.
În acelasi timp, îmi dau seama ca acestea nu sunt gândurile mele, ca altcineva mi le pune în minte. Altcineva, cu A mare… Ma sperie… Descoperirea ma tine treaza toata noaptea… Pe care mi-o petrec având întiparita pe retina (si în inima, în rarunchi, undeva în strafundul fiintei mele, visceral si aproape vizibil cu ochiul liber) imaginea crucifixului imens, de pe care îmi pare ca Rastignitul cuprinde într-o îmbratisare cosmica întreaga lume.
Ma trezesc cu gândul ca trebuie sa ajung înapoi, sa-l vad din nou pe El, acolo sus, agatat pe cruce, deasupra altarului. Din nou, nu stiu ca as vrea sa-i spun ceva… Vreau doar sa îl vad. Pentru ca stiu sigur, e cea mai tulburatoare si fascinanta Persoana pe care am cunoscut-o vreodata.

Nu stiu exact ce este o Liturghie, dar citesc la avizier „Orele sfintelor Liturghii”. Liturghie trebuie sa însemne „slujba”, asta trebuie sa fie… Nu stiu de ce, dar simt ca trebuie sa fiu si eu acolo, la Liturghie…
Plâng încontinuu… Vecina mea de banca din stânga îmi arunca priviri când compatimitoare, când întrebatoare. S-o gândi ca mi-a murit cineva. Si chiar mi-a murit. A murit eu-l meu cu care ma obisnuisem vreme de 35 de ani. Dar nu acesta e motivul din care plâng. Plâng pentru ca vorbele Liturghiei ard precum un acid mizeria din sufletul meu. Nu stiu nici unul din raspunsuri (ce sa stiu când eu nu stiu nici macar raspunsul la întrebarea simpla: „Ce caut eu aici”?) si ma simt, în mod inexplicabil pentru mine, pe care nimic nu ma poate stânjeni, îngrozitor de stânjenita de asta. Apoi, preotul ridica mâinile si spune „Sus inimile!”, credinciosii raspund: „Le avem la Domnul”, eu îmi spun în minte: „Am venit, iata-ma”. Si de câteva ori, iarasi, preotul spune „Domnul sa fie cu voi” si eu iarasi, în gând: „Am venit, iata-ma”. Am venit. De ce am venit? Nu stiu. Ceva mai puternic decât mine m-a chemat aici. Cineva… caruia eu, cea mai puternica fiinta de pe fata pamântului, nu ma pot împotrivi…

Stau în ultimul rând, de unde perspectiva asupra altarului e cea mai buna, si nu-mi pot lua ochii de la Rastignit. Ma simt mica-mica, vulnerabila, pierduta, coplesita… Din când în când lumea din biserica se ridica în picioare, apoi se asaza din nou, apoi îngenuncheaza… Mi se pare o simfonie minunata a gesturilor, o armonie perfecta, dar eu, daca ar fi dupa mine, as sta numai în genunchi… Asa simt acum, cu atâta usurinta, de parca asa am simtit dintotdeauna, de parca nu ma luptam cu proprii mei genunchi cu doar doua zile în urma…

Primul meu Rozariu… Margele mici, albastre, din cristal translucid… Trebuie sa stiu ce sa spun si nu am nici cea mai mica idee. Am vazut la biserica gestul trecerii boabelor printre degete. Nu stiu care sunt rugaciunile care trebuie asociate acestei treceri, dar sunt prea hotarâta sa vorbesc cu El pentru ca asta sa ma opreasca. Si spun, de oricâte ori pot, ceea ce simt cu certitudine dureroasa în inima mea, ceea ce ma arde si ma doare: „Te iubesc, Isuse!”. Nu stiu de ce spun asta, nici nu-l cunosc pe Isus cu adevarat, n-am rostit nici o rugaciune în viata mea si din miile de carti pe care le-am citit pâna la aceasta vârsta absolut nici una nu trata despre credinta. Dar îmi dau seama ca e ceva sincer, pur, necontaminat de educatie, cultura sau propria mea gândire asupra lucrurilor. E ceva care, pur si simplu, nu pot sa tin în mine. E un sentiment fierbinte, putin îngrijorator, asa cum e îndragostirea.
Prima mea carte de rugaciuni… e netiparita pe hârtie… e în sufletul meu… „Pe tablele de carne ale inimii”…