Petru şi noi

În fiecare din discipolii lui Isus există o dualitate între sfinţenia dată de urmarea Domnului şi slăbiciunea inerentă firii umane. Apostolii au fost oameni ca şi noi. De aceea, în fiecare dintre ei, ne regăsim deopotrivă cu succesele şi cu falimentele noastre în relaţia cu Dumnezeu.
Dar poate cu nici unul dintre ucenici nu ne putem asemăna mai mult decât cu Petru. Căci acest pescar simplu, devenit pescar de oameni, are în toată atitudinea sa ceva atât de autentic încât figura lui pare a întruchipa o tipologie umană care se perpetuează în întreaga istorie.
Ca şi ceilalţi ucenici, el nu înţelege de la început cu ce are de-a face. Acelaşi lucru se întâmplă în momentul convertirii sufletului nostru. Nu ştim bine cine e Domnul, ce ne va aduce concret relaţia cu el, ni se pare puţin neverosimil ce se întâmplă cu noi. Tindem să raportăm credinţa la lume, şi nu invers, la fel cum face şi Petru când, scandalizat de seninătatea cu care Isus le vestea ucenicilor pătimirea sa, primeşte de la Domnul o replică tăioasă: "Tu eşti piatră de poticnire pentru mine, pentru că nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor" (Mt 16,23).
Descoperim apoi, ca şi sfântul Petru, că Domnul este "Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu" (Mt 16,16) şi, confruntându-ne astfel cu ceea ce Rudolf Otto numeşte "mysterium tremendum" (taina înfricoşătoare), ne minunăm, suntem străfulgeraţi de descoperirea noastră. Ni se pare că totul e un vis, că Isus nu e o experienţă pe care merităm a o trăi, ne dăm seama de grozăvia întunericului nostru, în faţa strălucirii luminii lui. Suntem atunci ca Petru, când face prima experienţă a divinităţii lui Cristos ("Îndepărtează-te de mine, Doamne, căci sunt un om păcătos" [Lc 5,8]): umili şi copleşiţi de măreţia lui Dumnezeu.
Din momentul acela începem să ne încredem în Domnul mai mult. Ne dăm seama că, în orice încercare, el e singurul liman. Şi spunem împreună cu Petru în momentul lui de glorie: "Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice" (In 6,68).
Ni se pare că suntem puternici, infailibili, că avem divinitatea şi gloria lui Cristos de partea noastră: iată clipa în care ne simţim capabili să susţinem sus şi tare că nu ne vom lepăda niciodată de Isus. Entuziasmul nostru de sorginte petrină, "Doamne, sunt gata să merg cu tine în închisoare şi la moarte" (Lc 22,33), e în cele mai multe cazuri sincer. Până când vine o încercare mai grea şi casa "clădită pe nisipul" nestatorniciei noastre stă să cadă; atunci, deşi Domnul e mereu acolo să ne prindă de mână, noi, ca şi Petru, suntem gata să ne scufundăm în adâncul necredinţei. Şi strigăm cu disperare precum apostolul mergând pe ape: "Doamne, salvează-mă!" (Mt 14,30). Tot ca şi pe el, şi pe noi Domnul ne încurajează: "Nu te teme" (Lc 5,10), căci "eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii" (Mt 28,19).
Niciodată convertirea noastră nu este definitivă. În fiecare clipă în care păcătuim îl trădăm pe Mântuitorul, ne lepădăm de el. Cristos cunoaşte firea noastră omenească slabă; în toate confesionalele din lume, fiecare creştin de astăzi e Petru care îşi mărturiseşte necontenit iubirea pentru a dobândi iertarea mântuitoare a Domnului. Dovada că Petru a fost iertat pentru nestatornicia şi infidelităţile sale este faptul că dintre toţi tocmai el a fost desemnat piatra de temelie a Bisericii. Ruşinea triplei renegări a fost spălată de sinceritatea triplei mărturisiri de iubire. Şi Domnul este întotdeauna gata să ne ierte şi pe noi pentru fiecare trădare şi, ca odinioară lui Petru, nu ne cere altceva decât un răspuns pozitiv la întrebarea: "Mă iubeşti?" (In 21,17), rugându-ne fierbinte pe fiecare dintre noi: "Încrede-te!" (Mt 9,2) şi "Urmează-mă!" (In 21,19).

NB: Text publicat în revista “Lumina Creştinului” http://www.ercis.ro/lumina/numar.asp?an=2005&numar=6&id=122

Darul lui Cristos

Unul dintre cele mai de neînţeles lucruri pentru atei şi puţin credincioşi este lumina harului pe care Domnul o revarsă asupra celor care îl iubesc. Aceasta pentru că harul nu este ceva care poate fi apreciat prin simţurile obişnuite. De aceea, cei care lucrează neîncetat la desăvârşirea trăirii lor întru Cristos sunt deseori întrebaţi (uneori maliţios, alteori de-a dreptul batjocoritor): "Ce ţi-a dat ţie Cristos?" Altfel spus, "văd că tu, fiind creştin, nu eşti scutit de nici una din problemele, grijile şi durerile pe care le cunosc şi eu..."
În această atitudine sunt două aspecte. Primul este iubirea egoistă. De ce, iubindu-l pe Dumnezeu, trebuie să ne aşteptăm în mod automat ca el să ne recompenseze cumva? De aici, al doilea aspect: tendinţa de secularizare a iubirii divine. Ce alte favoruri i s-ar putea cere Celui Preaînalt decât nimicuri lumeşti: averi, succes, sănătate, eventual un mic "semn"? Nu de aceea îl iubim, pentru ca el să ne satisfacă micile capricii?
Ce aroganţă dureroasă ar fi să credem aceasta cu adevărat! Ce insultă la adresa propriei noastre veşnicii întru Domnul!
Aşadar, ce ţi-a dat ţie, creştinule, Cristos?
Simplu: Cristos mi-a dat totul, dându-mi iubirea lui, care este mai presus de orice mi-ar putea da lumea.
Mi-a dat puterea de a nu judeca pe nimeni şi de a întoarce şi celălalt obraz atunci când viaţa mă pălmuieşte.
Mi-a dat curajul de a surâde în mijlocul furtunii, de a primi cu seninătate şi resemnare toate umilinţele, necazurile, suferinţele, nedreptăţile.
Mi-a dat fericirea de a-i iubi pe duşmanii mei şi de a mă ruga pentru cei care îmi produc durere.
Mi-a dat mândria de a fi mic, neînsemnat, umil şi sărac în spirit în faţa maiestăţii sale dumnezeieşti.
Mi-a dat tăria de a nu mă întrista, îngrijora, tulbura de absolut nimic din lumea aceasta, "de toate spaimele m-a eliberat" (Ps 34/33,5).
Mi-a preschimbat teama în încredere, neliniştea în pace, durerea în binecuvântare, ura în iubire.
Mai mult, Cristos m-a făcut părtaş la veşnicia şi sfinţenia lui, dăruindu-mi-se zilnic în Euharistie; m-a făcut sânge din sângele lui dumnezeiesc, atunci când mi-a spus că "oricine face voinţa lui Dumnezeu, acela îmi este frate, soră şi mamă" (Mc 3,35).
Da, privite din exterior, suferinţele mele sunt la fel cu acelea ale unui ateu. Diferenţa o face modul în care le primim în suflet fiecare dintre noi: el ca pe o pedeapsă nemeritată, ca pe un blestem; eu ca pe un dar nepreţuit, care mă face fericit să-mi împart crucea cu aceea a Domnului meu şi astfel "jugul meu este lesne de purtat, iar povara mea este uşoară" (Mt 11,30).
Iată ce mi-a dat Cristos. Totul. Şi pentru că în relaţia mea cu el nu există jumătăţi de măsură, şi eu vreau să învăţ să-i dau totul: inima mea smerită, simplă, eliberată de legăturile cu lumea, umilă şi îndurerată la picioarele crucii sale. Căci "a-l iubi pe Dumnezeu înseamnă să te lepezi pentru el de tot ce nu este Dumnezeu" (Sf. Ioan al Crucii).
Ia-mă, Doamne, aşa nevrednic şi păcătos cum sunt, şi revarsă harurile tale asupra mea! Nu pentru că le merit, nu pentru că aştept vreo răsplată pentru iubirea mea, nu pentru că vreau să-mi fie mai uşor în lume. Ci doar pentru că, din toată simplitatea inimii mele, mă dăruiesc ţie cu totul şi te iubesc sincer şi adevărat. Şi, iubindu-te, vreau să-mi înveşmântez sufletul cu harurile tale, pentru a fi una cu tine, în veşnicie.

NB: Text publicat în revista “Lumina Creştinului” http://www.ercis.ro/lumina/numar.asp?an=2004&numar=12&id=250

A suferi din iubire

Există o formulă care se pronunţă când doi oameni care se iubesc decid să se căsătorească: împreună la bine şi la rău. Adică iubire indiferent de circumstanţe, presupunând că avem tăria să ne stăpânim sentimentele, indiferent de grozăvia atacurilor exterioare. Tot aşa, atunci când ne hotărâm să mergem lângă Cristos, alegem (cel puţin teoretic) să-i fim alături la bine şi la rău.
El ne-a fost alături mai ales la rău, când l-am tăgăduit, l-am prigonit, l-am batjocorit şi, în cele din urmă, l-am răstignit; acceptând toate acestea, ne-a dovedit iubirea lui. În schimb noi, nevrednicii, nu binevoim să acceptăm cu seninătate, umilinţă şi resemnare, nici una dintre încercările pe care el ni le trimite.
Suferinţa ne face părtaşi la patima lui Cristos şi, prin aceasta, asemănători lui. Prin suferinţă, el ne transmite o părticică din dumnezeirea lui. Atunci de ce ne ferim atât de ea? De ce ne revoltăm, în loc să fim mulţumiţi?
Pentru că nu îl iubim suficient pentru a ne anula pe noi înşine în faţă măreţiei lui. Iar "cine nu este gata pentru orice suferinţă, gata să se lase cu totul în voia celui iubit, acela nu este vrednic de a fi socotit în rândul celor care iubesc cu adevărat" (De imitatio Christi).
Sfinţii dintotdeauna i-au cerut Domnului suferinţă, nu alinare, tocmai pentru că doreau ca prin aceasta să-i semene. Oricare din noi, împărtăşindu-se din durerea Mântuitorului, se împărtăşeşte din iubirea şi sfinţenia lui. De aceea spune sfântul apostol Paul: "Mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Cristos, căci, iată, când sunt slab, atunci sunt tare" (2Cor 12,10).
În suferinţă trebuie să fim iertători şi îngăduitori precum Cristos, care pe cruce s-a rugat pentru duşmanii lui - "Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!" (Lc 23,34). Suferinţele, necazurile, neîmplinirile pe care ni le trimite Domnul trebuie să le primim cu aceeaşi dragoste ca şi pe mângâieri, bucurii, speranţe şi realizări, ba chiar cu mai multă dragoste şi mulţumire, pentru că, prin acestea, el ne căleşte sufletul în faţa răului, ne purifică de noi înşine, ne înalţă spre picioarele crucii, unde se învaţă iubirea adevărată, care este începutul căii spre desăvârşire. Mulţi dintre noi se revoltă pentru că li se pare că Domnul îi pedepseşte fără să merite aceasta. Dar, "dacă suferi pe nedrept, mulţumeşte-i lui Dumnezeu, atât pentru nedreptate, cât şi pentru suferinţă. Ai prefera oare să ai de suferit pe bună dreptate?" (Mons. Vladimir Ghika).
Isus a murit pe cruce şi cea mai mare dintre suferinţele noastre este incomparabilă cu a lui, care ni se dăruieşte zilnic în Euharistie, jertfindu-se în mod perpetuu pentru noi. În ostia consacrată primim şi patima Fiului lui Dumnezeu. Sângele lui e izvorul vieţii. Rănile lui sunt leacul celor ale noastre. Să ne punem tristeţile şi suferinţele noastre în rănile lui: "O, bune Isuse, ascultă-mă, în rănile tale ascunde-mă" - spune frumoasa rugăciune a sfântului Ignaţiu de Loyola.
Să înţelegem şi să credem că "Dumnezeu e la fel de iubitor când ne mângâie, ca şi atunci când ne trimite suferinţă" (Sf. Francisc de Sales). Suferinţa ne înalţă către el. Ne face pe noi, nevrednicii, părtaşi de fiinţa lui de om-Dumnezeu, într-un mod sublim în care nici cea mai evlavioasă devoţiune nu o poate face. Iar pe aceia cărora în continuare suferinţa li se pare revoltătoare, sfânta Tereza îi încurajează spunându-le că "Domnul nu trimite nici un necaz fără a-l răsplăti cu un bine, dacă îl primim cu resemnare".

NB: Text publicat în revista “Lumina Creştinului” http://www.ercis.ro/lumina/numar.asp?an=2004&numar=9&id=188

Fericirea întru Domnul

Fericirea este o noţiune extrem de relativă. Pe fiecare dintre noi îl face fericit altceva: pe unul, o maşină decapotabilă; pe altul, o carte bună; pe altul, un câştig la loterie. Subiectivitatea şi superficialitatea ne fac şi pe unul şi pe altul să considerăm, la un moment dat, că ne-am găsit fericirea; proba timpului arată însă că nici una din pretinsele fericiri rezultate din ambiţii şi pasiuni vremelnice nu este durabilă.
Problema este sistemul de valori la care ne raportăm atunci când încercăm să ne găsim fericirea. Creştinismul ne supune mereu atenţiei prăpastia aflată între valorile lumii acesteia şi cele ale împărăţiei lui Dumnezeu.
Una din valorile unanim recunoscute în lumea noastră este banul. El oferă o falsă siguranţă şi iluzia liniştii. Dar Isus zice: "Faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară nepieritoare în ceruri, unde hoţul nu se apropie, nici molia nu o roade. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră" (Lc 12,33-34).
Banul dă putere. Putere asupra lumii acesteia. Iar cei care o conduc se consideră tari. Cu toate acestea, "suntem tari atunci când tu eşti tăria noastră, dar când tăria noastră se sprijină doar pe noi înşine, atunci nu-i decât slăbiciune" (Sf. Augustin).
Puterea, la rândul ei, conduce la ispita infailibilităţii. Cel care are bani şi putere îşi arogă meritele gloriei sale ca o consecinţă a aşa-zisei înţelepciuni cu care şi-a orânduit viaţa. Dar "începutul înţelepciunii este frica de Domnul" (Ps 111/110,10).
Există în Evanghelia după Ioan un verset surprinzător, atât de scurt încât suntem tentaţi să-l trecem cu vederea la o lectură mai neatentă, dar care este cu adevărat sublim. Versetul acesta spune despre Isus şi despre spiritul creştin mai mult decât orice înţelepciune. Este însăşi esenţa fericirii. În el sunt puse în antiteză valorile lumii şi valorile împărăţiei lui Dumnezeu mai explicit decât oriunde altundeva în evanghelii.
Este vorba despre In 6,15. După ce Isus a înmulţit pâinile şi a hrănit cinci mii de bărbaţi din cinci pâini de orz şi doi peşti, mulţimea l-a văzut mai puţin ca pe un mesia spiritual şi mai mult ca pe unul care ar putea rezolva problemele materiale ale poporului lui Israel. În umilul învăţător spiritual obştea a întrezărit posibilul lider al unei lumi aflate în declin sub ocupaţia romană. Oamenii se gândeau, şi în vremurile acelea, mai mult la stomac decât la spirit. În condiţiile acestea, ce lucru mai natural decât să-l alegi de conducător pe unul care hrăneşte poporul din nimic? Aici vine minunatul verset despre care vorbeam. Zice evanghelistul: "Aşadar, cunoscând că au de gând să vină şi să-l ia cu forţa ca să-l facă rege, Isus s-a retras din nou pe munte, el singur".
Ei voiau să-l facă "rege", el nu voia decât să fie "singur". "Rege" şi "singur" sunt aici antonime; ei voiau să-l facă rege al lumii acesteia, el voia să fie singur cu împărăţia sufletului său. Singurătatea e o condiţie esenţială a comuniunii sufletului cu Tatăl ceresc. A fi singur cu Dumnezeu: iată valoarea supremă şi adevărata fericire. A-l iubi pe Domnul cu atâta intensitate încât desprinderea de cele lumeşti să nu fie mortificaţie, ci revelaţie, înălţare.
Superlativul fericirii nu se găseşte în dimensiunea contului din bancă, şi nici în anvergura gloriei pământeşti, ci în intimitatea sufletului nostru cu Domnul, în capacitatea noastră de a-l regăsi întotdeauna pe Cristos în noi şi în cei din jurul nostru. Este evident, "toţi oamenii încearcă să fie fericiţi. Şi totuşi, de atâţia ani, nimeni n-a ajuns niciodată fără credinţă la acest punct vizat necontenit de toţi... Nimeni nu este mai fericit decât un adevărat creştin" (Blaise Pascal).

NB: Text publicat în revista “Lumina Creştinului” http://www.ercis.ro/lumina/numar.asp?an=2004&numar=8&id=165

Mântuirea şi pacea lui Cristos

Mântuirea este vederea feţei lui Cristos: "Faţa ta, Doamne, o caut. Nu-ţi ascunde faţa de la mine" (Ps 27,8). Mântuirea este pacea spiritului care s-a regăsit pe sine însuşi în divinitate. Dacă mântuirea este pace, e uşor de înţeles că, înaintea mântuirii de după moarte, credinţa şi iubirea lui Cristos pun în inimile noastre o răsplată cel puţin la fel de mare: aceeaşi pace a sufletului nostru cât timp suntem în viaţă. Da, Domnul e bun şi ne lasă să pregustăm fericirea mântuirii trăind pe acest pământ, ca o promisiune a veşniciei pe care o putem atinge dacă ne orânduim viaţa întru Cristos.
Toată peregrinarea noastră în această lume e o agitaţie continuă: alergăm care încotro, nu ne mai vedem unii pe alţii, nu vrem să ştim de nimic decât de rezolvarea problemelor noastre. De parcă nu am exista decât pentru a merge la lucru, pentru a plăti întreţinerea şi pentru a ne gândi (întotdeauna cu îngrijorare) la ziua de mâine. "Nu vă îngrijoraţi pentru ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ea însăşi. Ajunge zilei răutatea ei" (Mt 6,34). Câţi dintre noi, chiar dacă îşi mai amintesc aceste cuvinte ale lui Isus, pot trăi conform lor?
La fiecare Liturghie ne dăruim unii altora pacea lui Cristos. Dar oare când ne strângem mâna şi rostim cuvintele ne dăm seama că însăşi aceasta e pacea care poate să ne elibereze de grijile lumii? "Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă" (In 14,27), zice Domnul. "Pacea mea"."A mea" înseamnă pacea lui Dumnezeu, pacea absolută, pacea supremă, pacea în faţa căreia şi cele mai importante lucruri din lume devin insignifiante... "Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea". Pacea lui Dumnezeu şi pacea lumii sunt două noţiuni diferite, chiar contrare. Pacea lumii sunt bogăţiile, gloria pământească; pacea lui Dumnezeu este iubirea, dăruirea, acceptarea voinţei divine. Mântuirea e o chestiune de alegere între acestea două. Iar alegerea se face aici şi acum.
Tulburarea şi teama împiedică găsirea păcii în inimă. Tulburarea vine din nedezlipirea de lume şi de grijile ei: preocuparea pentru cele lumeşti îndepărtează sufletul de Dumnezeu. Iar teama de cele ale lumii (nesiguranţa zilei de mâine, toate neliniştile şi panica în faţa necunoscutului) înseamnă neîncredere în Dumnezeu, în iubirea lui protectoare. "Domnul este cu mine şi nu-mi este teamă" (Ps 118/117,6), gândul acesta ar trebui să-l păzească pe orice creştin adevărat de temerile lumii acesteia.
"În lume veţi avea necazuri; însă curaj, eu am învins lumea" (In 16,33), ne spune Mântuitorul. Nimeni nu spune că a trăi în lume e simplu. Dar cât de simplu poate deveni prin credinţă! Isus nu a promis pacea în termenii valorilor lumeşti, ci în termenii împărăţiei sale. Iar "împărăţia mea nu este din lumea aceasta" (In 18,36), deci nu trebuie căutate valorile lumii acesteia în opera de mântuire.
Între agitaţia noastră cotidiană şi mult râvnita pace a lui Cristos nu e decât un singur pas pe care trebuie să-l facem cu inima. Să-l punem întotdeauna pe Domnul nostru înaintea lumii, să conştientizăm faptul că suntem copiii lui Dumnezeu, fiecare dintre noi să-i arate Tatălui nostru din ceruri că ştie şi crede că "Domnul e păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic" (Ps 23/22,1). Iar el, în nemărginita lui milostivire, ne va copleşi cu iubirea lui dătătoare de pace şi mântuire.

NB: Text publicat în revista “Lumina Creştinului” http://www.ercis.ro/lumina/numar.asp?an=2004&numar=7&id=146

Credinţa din inimă

Credinţa nu este ceva cuantificabil. Nu putem spune cu certitudine cine crede mai mult sau mai puţin, pentru că nici una din manifestările exterioare nu reprezintă cu adevărat măsura absolută a credinţei.
Ne rugăm cu toţii, uneori ca într-un ritual (prea) bine stabilit. Dar nu numărul rugăciunilor şi nici evlavia rostirii lor nu reprezintă adevărata măsură a credinţei.
Ascultăm sfânta Liturghie în fiecare duminică şi la sărbătorile de poruncă. Dar, după cum îl întreba pe sfântul Augustin un discipol, "oare zidurile bisericii îl fac pe om creştin?"
În timpul anului, dar de cele mai multe ori în preajma sărbătorilor importante, ne aducem aminte de cei de lângă noi, poate mai singuri, poate mai săraci, poate mai trişti. Dar nu numărul pomenilor şi nici conţinutul lor nu reprezintă adevărata măsură a credinţei.
După cum vedem, "unii cred că perfecţiunea stă în asprimea vieţii, alţii în rugăciune, alţii în primirea deasă a sfintelor sacramente, alţii în faptele milosteniei creştineşti; dar se înşală: pentru că adevărata desăvârşire stă în iubirea lui Dumnezeu cu toată inima" (Sf. Francisc de Sales).
Măsura absolută a credinţei, mai presus de orice manifestare exterioară, este puterea de a-l iubi pe Domnul mai presus de orice şi de a fi atât de convins de nimicnicia ta, încât să poţi găsi magnifica putere interioară de a i te abandona total lui. Cum spune sfântul Augustin, "crede constant în Dumnezeu şi încredinţează-i-te lui cu totul". Numai şi numai de aici rezultă iubirea sinceră şi nedisimulată faţă de aproapele. De aici ia naştere nevoia de a iubi mereu tot mai mult. De a iubi pentru iubire, nu pentru că aceasta e una din cele zece porunci. De a iubi în mod absolut, cu o iubire care se naşte din ea însăşi, dar nu se consumă prin ea însăşi. Cristos trebuie recunoscut şi păstrat în primul rând în adâncul sufletului nostru, pentru că, după cum el însuşi ne-a spus-o, "împărăţia lui Dumnezeu este printre noi" (Lc 17,21), trăieşte în noi prin iubire.
Iar iubirea nu poate fi rutină. Aşadar, să ne rugăm de fiecare dată când simţim nevoia să vorbim cu el, nu neapărat pentru că vrem să-i cerem ceva, ci mai ales ca să-i spunem cât de mult îl iubim. Să învăţăm să facem semnul crucii şi în inimă, nu numai cu mâna. Să dăm de mâncare şi să-i îmbrăcăm pe cei săraci pentru că vedem în ei chipul lui Isus, nu pentru că vrem să respectăm nişte convenţii. Să intrăm în Biserică nu numai duminica, ci ori de câte ori simţim chemarea să fim lângă el şi acolo, în faţa tabernacolului, să punem jos nu numai genunchiul, ci mai ales inima.
Deci, nici credinţa - fiind, în esenţa ei, iubire - nu trebuie să fie o rutină. Ea trebuie să fie un dialog constant al întregii noastre fiinţe cu Dumnezeu şi mărturisirea lui Cristos prin faptele noastre de zi cu zi, prin iertare, speranţă şi caritate adevărate, nu prin vorbe şi gesturi fixe.
Fericiţi voi cei care, înţelegând toate acestea, aţi descoperit "calea ce duce la viaţă" (Mt 7,14), căci iată, "cine îl laudă pe Dumnezeu doar din gură nu poate face tot timpul acest lucru, dar cine îl laudă prin felul său de viaţă o poate face mereu" (Sf. Augustin).

NB: Text publicat în revista “Lumina Creştinului” http://www.ercis.ro/lumina/numar.asp?an=2004&numar=5&id=103

Din suflet, “Tatăl nostru”

Milioane de "Pater noster" se înalţă în fiecare zi către cel ce ne-a creat din iubire. Dar, din păcate, de mult prea multe ori, rugăciunea tinde să devină o rutină. Câţi dintre noi se gândesc serios la profunzimea cuvintelor rostite, la înţelesul lor mistic, la angajamentele pe care noi înşine ni le luăm prin această rugăciune sublimă?
Isus, care ne-a dăruit înălţimea necuprinsă a rugăciunii domneşti, ne vorbeşte cel mai bine despre semnificaţia ei tainică.
Spunem "facă-se voia ta...", dar, în realitate, avem oare curaj să îi cerem să ne dea numai ceea ce crede el că e cu adevărat bun şi folositor sufletului nostru? "Facă-se voia ta" înseamnă abandon total în mâinile lui Dumnezeu şi mulţumire pentru orice vine de la el, fie acesta bun sau rău. "Facă-se voia ta" e cea mai bună lecţie de smerenie şi umilinţă evanghelică. Isus, pe Muntele Măslinilor, rugându-se şi asudând sânge în anticiparea patimii sale, şi-a plecat capul în faţa Tatălui. "Tată! Dacă este posibil, să treacă de la mine paharul acesta. Dar nu cum vreau eu, ci cum vrei tu" (Mt 26,39).
Îi cerem "pâinea noastră cea de toate zilele..." Şi ne gândim la pâinea pe care trebuie s-o punem pe masă şi pe care, în zilele noastre, o câştigăm tot mai greu. De ce pare atât de îndepărtat de noi faptul că pâinea aceasta nu e cea materială, făcută din făină şi apă, ci "pâinea vieţii" (In 6,48), "hrana care rămâne spre viaţa veşnică" (In 6,27). Pâinea pe care i-o cerem Tatălui este cea care ne hrăneşte spiritul, care ne dă tărie în înfruntarea ispitelor, putere în faţa necazurilor, mângâiere în clipele de deznădejde şi tristeţe. Pentru că "este scris: «Nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu»" (Mt 4,4).
Cereţi pâinea sufletului, şi nu pe cea materială, pieritoare şi "Tatăl meu vă dă pâinea din cer cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă viaţă lumii" (In 6, 32-33). Şi, cerând-o de fiecare dată în rugăciune fierbinte, Domnul va revărsa asupra noastră comorile iubirii lui, pentru că atunci, fiecare dintre noi, ca vrednic slujitor al lui Cristos, va fi înţeles că "hrana mea este să fac voinţa celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea lui" (In 4,34).
În sfârşit, spunem: "Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri...". Dar înţelegem cu adevărat că Tatăl ceresc ne mângâie cu milostivirea iertării divine numai sub această condiţie, în care şi noi ne milostivim de aproapele? "Iertaţi pentru ca şi Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte greşelile voastre" (Mc 11,25). Şi ne mai îndeamnă Isus: "Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv. Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; (...) iertaţi şi veţi fi iertaţi, (...) căci cu măsura cu care măsuraţi vi se va măsura şi vouă" (Lc 6,36-38). Aceasta este dreptatea supremă şi absolută.
Aşadar, să ne rugăm întotdeauna din adâncul sufletului nostru. Pentru că Domnul, aşa cum ne-a promis, este cu noi până la sfârşitul veacurilor; şi, văzându-i pe aceia dintre noi care se roagă numai cu buzele, Isus i-ar dojeni, precum în urmă cu 2000 de ani pe discipolii săi: "De ce mă numiţi «Doamne, Doamne» şi nu faceţi ce vă spun?" (Lc 6,46).

NB: Text publicat în revista “Lumina Creştinului”: http://www.ercis.ro/lumina/numar.asp?an=2004&numar=2&id=35