Noua adresa a acestui blog / New address of this blog

Dragi prieteni,

Acest blog s-a mutat la urmatoarea adresa: klaudiastan.wordpress.com


Dear friends,

This blog has been transferred to another address: klaudiastan.wordpress.com

Christus natus est!

Revăd însemnarea din jurnal legată de Crăciunul anului trecut şi nu pot să nu observ discrepanţa imensă între starea mea de spirit de atunci şi cea de acum… amândouă, totuşi, daruri ale aceluiaşi Domn, care încearcă, în chipuri felurite (dar niciodată altfel decât cu eleganţă şi delicateţe), să acorde inima mea pe acelaşi diapazon cu a Lui, folosindu-se admirabil şi providenţial de oameni şi împrejurări...

Anul acesta, Domnul mi-a pus în inimă dorinţa de a pregăti sărbătoarea coborârii Lui în mijlocul creaţiei într-un chip mai special, în sufletul meu... Simt că se cuvine ca întâlnirea mea cu El să se petreacă precum cea a păstorilor şi a magilor cu taina de necuprins a Întrupării din Betleem... în linişte, adoraţie, interiorizare... Nu ştiu un loc mai potrivit unde să găsesc toate acestea decât ‚micul rai” de a cărui spiritualitate care sunt atât de profund îndrăgostită, mănăstirea fraţilor Sf. Ioan... Vreau să îl primesc pe Prunc aici, în singurătate, să fiu doar eu cu El, ca să pot medita mai profund la însemnătatea venirii lui în lume, dar mai cu seamă în viaţa mea...

Humilitas
Sosesc miercuri, 24 decembrie, dimineaţa, la ora 9:30, pentru o învăţătură legată de naşterea Domnului, condusă de fr. Martin. Ceea ce reţin cu predilecţie din acest moment e necesitatea de a-l imita pe Ioan Botezătorul în primirea Întrupării: să ne facem mici pentru ca El, cel care vine, să fie mare, să ne dăm deoparte pentru a-i face loc Lui, doar Lui... Adică necesitatea de primi misterul în inima noastră cu smerenie, în adoraţie şi umilinţă, lăsându-l pe El să ne conducă inimile spre adevăr... Însăşi cel care ne vorbeşte e o icoană vie a învăţăturii acesteia... humilis frater Martin... atât de blând şi întotdeauna gata de a sluji...

Pax
Fr. Pierre-Marie pregăteşte capela pentru Sf. Liturghie de la ora 11:00. Mă uit (nu altfel decât cu pietate) la picioarele lui desculţe în sandalele franciscane, gândindu-mă cât de departe sunt eu de spiritul adevăratei pocăinţe, fiindcă nu pot să mă detaşez deloc de frigul pătrunzător, care aproape că mă face să-mi clănţăne dinţii... Îi urmăresc gesturile delicate, lente, umile cu care pregăteşte altarul, aprinde lumânările... Se mişcă atât de încet, o prezenţă aproape transparentă, într-un spaţiu şi un timp care nu sunt ale lui, ci exclusiv ale Celui pe care îl slujeşte cu infinită iubire...
Sf. Liturghie e celebrată sublim de simplu de fr. Dan cu aceeaşi negrabă sfântă, cu reculegere şi evlavie... fiecare cuvânt, fiecare gest e adoraţie pură... nimic nu poate tulbura liniştea aceasta din altă Lume...
Apreciez în chip special ritualul schimbării păcii... Mai întâi celebrantul şi asistentul îşi dăruiesc pacea reciproc, într-un gest de îmbrăţişare fraternă, caldă. Apoi, fr. Pierre-Marie coboară din altar şi ne împarte pacea nouă tuturor... într-o strângere a ambelor mâini, privire ochi în ochi, (care coboară în inimă), iar cuvintele care însoţesc gestul sunt: „Pacea lui Cristos!” (ca o rememorare a faptului că „eu v-o dau nu aşa cum o dă lumea”, In 14,27)... Câtă plinătate şi iubire e în gestul acesta, uneori atât de dezgolit de semnificaţie în Liturghiile noastre grăbite din „oraş”... E o metaforă a revărsării păcii lui Cristos dinspre altar (pe care stă El, cel care se pregăteşte a fi jertfit), înspre lume, cea înţelege atât de greu esenţa păcii adevărate...

Sancta simplicitas
Luăm prânzul, într-o tăcere desăvârşită, al cărei „ton” este dat de clopoţel, ascultând, la lectură, evocarea unui Crăciun trăit în teribila prigoană a închisorilor comuniste, din „Întoarcerea la Hristos” a lui Ioan Ianolide... Masa este incredibil de simplă (supă de legume cu orez, cartofi fierţi, salată de peşte cu puţină ceapă verde, fructe, iar de băut, apă într-o carafă de lut...). Pentru că aici însăşi luarea mesei e prilej de meditaţie şi rugăciune, mă gândesc la cuvintele de mai devreme ale fr. Martin, care spunea că finalitatea Întrupării este crucea, şi îl privesc pe Isus răstignit pe crucifixul imens din refectoriu, surprins în momentul încredinţării Duhului său în mâinile Tatălui... Isus se întrupează în noaptea asta pentru a putea să ajungă în acest moment de patimă şi slavă... ieslea conţine crucea... amândouă sunt făcute din acelaşi lemn...
După masă, toată lumea ajută cu bucurie la treburile gospodăreşti, la spălatul vaselor, la curăţenie... Îmi amintesc de un autor care, pentru a evoca spiritualitatea casnică, maternă şi familială a Mariei, o numea „Sf. Fecioară a oalelor şi a cratiţelor”...
Odată încheiate acestea, mă retrag puţin în capelă, ca să citesc... şi să mai stau cu El...

Mysterium
De la ora 15:00, pentru o jumătate de oră, ne împărţim în două grupuri pentru o sesiune scurtă de lectio divina. Rămân în grupul fr. Dan şi vorbim despre evanghelia nopţii de Crăciun, Lc 2,1-14. Multe lucruri de meditat pe marginea acestei pericope... Reţin numai două, pe care nu le-am meditat suficient până acum... Mai întâi, faptul că Maria îl naşte pe „primul-născut” (Lc 2,7): „primul”, adică acela care a fost mai înainte de toate, şi „născut”, adică „nu creat”, cum spune Crezul, Dumnezeu care se face Fiu al Omului, pentru a-l mântui pe om... Apoi, „marea spaimă” (Lc 2,9) care i-a cuprins pe păstori la vederea îngerului aducător al veştii celei bune: păstorii, oameni simpli, chiar marginalizaţi în vremurile acelea, trăiesc teama metafizică tipică omului biblic aflat în faţa unui mister de nepătruns (pe care o încearcă şi Zaharia, şi Iosif, şi chiar Sfânta Fecioară la Buna-Vestire): „mysterium tremendum” al lui Rudolf Otto...
Din toate reprezentările Întrupării, textele liturgice ale nopţii de ajun îmi sunt aduse în inimă cel mai profund de Adoraţia păstorilor a lui Jacopo Basano, fiindcă redă excepţional esenţa celebrării: lumina mântuirii versus întunericul lumii: „Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină mare, peste cei care locuiau în ţinutul întunecat a strălucit o lumină” (Is 9,2); „Harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor” (Tit 2,11), toate acestea sunt în ieslea zugrăvită de Basano, care e, în sine, sursă de lumină şi har în mijlocul întunericului...
Preţ de încă vreo oră după lectio ne veselim repetând colinde pentru Liturghia de la noapte, împreună cu fr. Dan, care e un dirijor deopotrivă exigent şi şugubăţ...

Cantus angelorum
La 18:30, în capelă, Vesperele cântate... De fiecare dată când iau parte la Oficiu la fraţi, am impresia că ascult cântarea îngerilor... Fr. Pierre-Marie şi fr. Dan au nişte voci care par a fi zămislite de Creator special pentru a-L lăuda pe El... Celebrarea aceasta a cappella, cu pauze lungi între psalmi şi cântări, cu Pater noster şi Magnificat cântate şi ele... îmi pare o frântură de cronică medievală şi parcă mă aştept să văd (cu ochii trupeşti) chipul îngerilor care cântă şi ei alături de noi...

Lux
Cina – la fel de simplă ca şi prânzul (bucatele sunt aceleaşi, fără desert) –, e însoţită de lectura unui text din scrierile pr. Marie-Dominique Philippe despre Sf. Fecioară.

Imediat după cină, la ora 20:00, încep Vigiliile Naşterii Domnului... În capelă este expus spre adorare PS Sacrament, confesionalul este deschis pentru spovezi...

Sf. Liturghie (celebrată de fr. Martin) începe la miezul nopţii... şi este de o simplitate a cărei grandoare mă copleşeşte... Lentoarea gesturilor, a lecturii, a întregii ceremonii, parfumul de trandafir al tămâii, evocă o pace care mă învăluie cu totul, mă captivează, mă rupe total de tumultul lumii şi mă transportă în pacea ancestrală a Betleemului... Lumea exterioară a încetat să mai existe, nu mai sunt decât eu, înaintea Pruncului... cu fruntea lipită de pavimentul capelei, a cărui răceală nu o mai simt, pentru că inima mea e în iesle, încălzită de iubirea Copilului Sfânt... şi la fel cum trupul meu se încovoaie pentru a se pleca în faţa acestui mister, sufletul meu e acum în întregime cu El, ca şi când eu nu mă mai percep deloc pe mine, ci numai pe El... Mi-e frig, foame şi sunt la fel de singură ca El în tăcerea adâncă a peşterii din Betleem... Sunt cu El cât de profund pot eu, cu imensa mea micime, să fiu...

Îngerii care dansează în dantelăria candelabrului de deasupra altarului îmi par acum însufleţiţi de celebrarea noastră... Colindul (pe care îl cântăm adunaţi la picioarele ieslişoarei simple de la picioarele altarului, iluminată de o ghirlandă de candele) nu are nimic de-a face cu spectacolul fastuos al concertelor de colinde care se organizează în bisericile noastre în acest timp... E un dialog intim, inimă la inimă, cu Domnul, şi de aceea fiecare simte nevoia, să-i ofere Pruncului cântarea sa... Noi cântăm în româneşte colindele pregătite mai înainte cu fr. Dan.... Surorile Misionare al Carităţii cântă în polonă, apoi în hindi... Surorile Sf. Ioan cântă în franceză... Cu adevărat, Pruncuşorul s-a născut pentru toate popoarele, "harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor" (Tit 2,11).

Communio
După Liturghie şi colinde, ne adunăm din nou în refectoriu pentru o gustare pe care fr. Dan nu se lasă înduplecat să o binecuvânteze decât după ce mai cântăm încă un colind. Ciocolată caldă, ceai de scorţişoară şi fenicul, cozonac proaspăt şi fursecuri... În bucătărie, colindul fetelor e acompaniat de clinchetul farfuriilor şi de clipocitul apei... Se râde, se cântă, e o veselie supranaturală care ne animă...
Nu cunosc pe nimeni din toţi oamenii aceştia, însă, după atâta vreme petrecută alături de ei în tăcere, leg cu Doina din Braşov şi cu Mihai din Bacău o conversaţie care se prelungeşte toată noaptea...
Dimineaţa, pe la ora 4:00, fr. Dan ni se alătură... Glumesc, spunându-i că în camera mea e mai frig decât în capelă şi că mă gândesc să petrec ce mai rămas din noapte înfofolită în păturica mea, la picioarele ieslei lui Isus... El îşi păstrează mina serioasă şi îmi pune că a dat drumul la căldură şi în camera mea, dar că se duce să o oprească îndată, ca să nu mă întoarcă din hotărârea mea de a sta cu Isus...

Gaudium
Sunt nespus, nespus de fericită.... Am venit pentru o reculegere, am plecat purtând în inimă tot amestecul de sunete, culori, arome, senzaţii ale Betleemului... întunericul lui, luminat de Lumina cea mare, frigul ieslei, sărăcia lumii... liniştea Întrupării... Am căpătat infinit mai mult decât mă aşteptam şi infinit mai mult decât eram pregătită să primesc...
Dimineaţă, pe un ger tăios, pe străzile pustii ale oraşului care încă doarme, în drum spre Sf. Liturghie de la biserica mea de „acasă”, port cu mine în lume toată bucuria magilor, a păstorilor, a lui Ioan Botezătorul... Aş vrea să păstrez bucuria asta (cu parfum de scorţişoară, tămâie şi brad) ca pe o nepreţuită colecţie de mărgăritare în sipetul inimii mele, pe care să îl deschid parcimonios când eu sau oricine din jurul meu are nevoie de atingerea reconfortantă a bucuriei... Parcimonios, nu din egoism (după o asemenea noapte, egoismul ar fi curată impietate!), ci pentru că îmi dau seama cât de greu e de obţinut o astfel de stare de spirit, din cauza micimii inimii mele, şi de aceea o savurez ca pe o delicatesă scumpă, o tezaurizez cu precauţie şi discreţie...

Christus natus est! Gaudeamus!

Încredinţare... disponibilitate...

Frecventez, de ceva vreme, sesiunile de lectio divina conduse de pr. Tarciziu Şerban la Bărăţie, în fiecare joi seara, după Sf. Liturghie de la ora 18:00. Nu pot să îmi ascund entuziasmul faţă de aceste întâlniri în care Duhul Sfânt îşi face simţită atât de pregnant prezenţa în inima mea… sunt adevărate urcuşuri spirituale care beneficiază de îndrumarea unei călăuze atât de iscusite (intelectual, dar mai cu seamă duhovniceşte) cum este pr. Tarciziu…
Joia care a trecut a avut ca temă evanghelia duminicii de astăzi, a patra din Advent: episodul Bunei-Vestiri din Lc 1,26-38. Reascultând textul, astăzi, la Sf. Liturghie, am rememorat două cuvinte care mi-au strălucit în minte (şi mai ales în inimă!) de joi seara… Două cuvinte pe îmi propun să mă lupt ca să mi le asum în trăirea mea creştină cotidiană, încercând, cu slabele mele puteri, să dau viaţă cuvântului evangheliei...
Primul este încredinţare. El reiese din cuvintele pe care îngerul i le adresează Sfintei Fecioare: „Bucură-te... Domnul este cu tine!” (Lc 1,28) şi „La Dumnezeu nimic nu este imposibil” (Lc 1,37). Singurul izvor de bucurie autentică (mai ales în lupta cu vicisitudinile) e această asigurare că Domnul îmi este mereu alături şi că pentru „a muta munţii din loc”(cf. Mt 17,20) trebuie doar să pătrund înţelesul acestui adevăr elementar: că Dumnezeu poate orice, eu trebuie doar să cred asta cu tărie. Ceea ce îmi inspiră propunerea de a-l invoca mai des în rugăciunea personală pe Arhanghelul Gabriel, nu doar pentru că el aduce veşti bune, ci mai ales pentru că numele lui înseamnă „puterea lui Dumnezeu”, aşadar este cel mai potrivit mijlocitor pentru a obţine de la Dumnezeu ceea ce pentru oameni pare imposibil...
Al doilea cuvânt este disponibilitate. La Buna-Vestire, Fecioara din Nazaret primeşte deopotrivă o misiune şi un itinerariu, care solicită din partea ei disponibilitatea de a participa la o lucrare care nu e una proprie, ci una a lui Dumnezeu. Această „fecioară logodită cu un bărbat din casa lui David” (Lc 1,27) avea, iată, deja trasat un itinerariu, care, acceptând chemarea îngerului, acceptă, implicit şi necondiţionat, să îi fie schimbat (atenţie! să îi fie schimbat, nu să îl schimbe ea însăşi!). Cât de puţină disponibilitate am eu faţă de planul lui Dumnezeu! Eu, care îmi fac singură planuri pentru mine însămi şi mult prea rar sunt gata să accept schimbarea lor, deşi atât de des El mă lasă să văd clar cum căile Lui şi căile mele sunt atât de îndepărtate, gândurile Lui şi gândurile mele sunt atât de diferite (cf. Is 55,8)... Maria a lăsat totul deoparte la cuvântul îngerului (e surprinzător chiar un mic detaliu ce poate părea „profan”, acela că ea nici măcar nu îşi face griji în privinţa părerii lui Iosif, având parcă o preştiinţă a episodului vizitei îngerului în vis către el)...
Încredinţare... disponibilitate... Dintre toate reprezentările acestei pericope, cea mai dragă îmi este aceea a lui Fra Angelico, zugrăvită în 1440 în Mănăstirea San Marco din Florenţa. Şi asta nu pentru că îl admir în chip deosebit pe acest umil frate dominican a cărui iubire faţă de Domnul era atât de delicată încât contemporanii spun că vărsa lacrimi de fiecare dată când îl picta pe Isus. Nici pentru că sunt o împătimită a artei sale (fac o paranteză pentru a spune că, lucru mai puţin cunoscut, Fra Angelico a fost beatificat în 1982 de către papa Ioan Paul al II-lea şi declarat patron al artiştilor plastici, fiind sărbătorit în calendarul roman la data de 18 februarie). Şi nici pentru că aceasta frescă ar fi celebră, căci dragul meu Fra Angelico a pictat mai multe Bune-Vestiri, iar aceasta chiar nu este cea mai cunoscută (probabil că notorietatea îi revine frescei realizate zece ani mai târziu în aceeaşi locaţie). Nu, nimic din toate astea. Reprezentarea despre care vorbesc este cea mai apropiată inimii mele tocmai pentru că redă atât de fidel aceste două cuvinte: încredinţare (că Domnul e mereu cu cei care se lasă în mâna Sa ocrotitoare e probat de strălucirea care inundă încăperea, venind parcă de dincolo de aripile îngerului binevestitor) şi disponibilitate (Fecioara ţine mâinile încrucişate şi se înclină smerită la cuvântul adus de masagerul divin).
În această seară, având înaintea ochilor icoana lui Fra Angelico, cutez să o rog pe milostiva beneficiară a mesajului din evanghelia acestei zile, pe buna Mamă a Mântuitorului, pe cea atât plină de har să mijlocească pentru ca eu, slugă nevrednică şi îndărătnică, să dobândesc înţelepciunea încredinţării totale în mâinile Domnului şi disponibilitatea continuă de a accepta voia Sa în viaţa mea...

Rainer Maria Rilke despre fuga de slava deşartă

„Nu ruga pe nimeni să vorbească despre tine, nici măcar dispreţuitor. Şi când trece timpul şi tu vezi că numele tău circulă printre oameni, nu-l lua în seamă... Gândeşte-te: a devenit rău şi dezbară-te de el. Ia altul, oricare, pentru ca Dumnezeu să te poată chema noaptea. Şi tăinuieşte-l de toţi“.

Put Christ Back in Christmas

Reclame. Tot oraşul, televizorul, radioul, ziarele, mintea noastră, totul este invadat de reclame. O marcă de cafea care ne spune: „Deschide-ţi sufletul”. O alta, de ţigări, care încearcă să ne convingă: „In hoc signo vinces”. Un film care transformă fecioria într-un echivalent al inadaptării sociale, privind-o cu o condescendenţă vulgară.

Şi, în timp ce merg pe Magheru (unde văd toate astea), îmi doresc să fie alături de mine un sfânt Francisc să predice mulţimii asteia grăbite şi agitate: Oameni buni! Sporovăiala la o cafea nu e spovadă. Între semnul crucii şi „iarba diavolului” e tot atâta distanţă ca între rai şi iad. Fecioria e o virtute, nu subiect de batjocură.

Doamne, Dumnezeul nostru, ce se întâmplă cu noi? De ce am ajuns să te batjocorim în asemenea fel?

Între toate aceste reclame, un banner - în chip paradoxal, foarte discret, dar insinuant -, pe faţada Bisericii Italiene, în plin Bulevard Magheru, în perioada Crăciunului 2005... În mijlocul acestei flagrante manifestări de consumism şi promiscuitate, un îndemn care încălzeşte inimile şi ne pune în prezenţa adevărului esenţial din vieţile noastre mărunte, inundate de atâtea lucruri neimportante, care ne ocupă (şi ne consumă în chip inutil) existenţa: „Cristos s-a născut. Veniţi să-l adorăm”. Cristos e din nou în ieslea din Betleem, neprimit, nevăzut, necrezut de nimeni. Discret precum bannerul de pe faţada Italienei. Ieslea s-a mutat pe Magheru, în forfota nebună a oamenilor cuprinşi de febra cosmopolitului shopping de ultim moment. Şi, în forfota asta, la fel cum nimeni nu l-a văzut acum 2000 de ani, nu-l vede nimeni nici acum...

Crăciunul nu înseamnă nici traficul dement, nici cozile nebune de la hipermarket, nici alergătura după cel mai cool brad, nici petrecerile interminabile, nici promiscuitatea „Crăciuniţelor” de la televizor... Crăciunul este tocmai opusul acestei frenezii, e nevoia de a rămâne în adoraţie, în linişte desăvârşită, înaintea ieslei... Americanii au o expresie care traduce perfect această necesitate de eliminare a confuziilor: „Put Christ Back in Christmas” – „Redaţi-l pe Cristos Crăciunului”. Ce poate fi mai legitim, atâta vreme cât al lui Cristos este Crăciunul, sărbătoarea Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Iar roadele Întrupării, sunt ale noastre, ale tuturor... Şi ele fac adevărata bucurie a Crăciunului...

Nu pot să nu mă gândesc că şi anul acesta, oraşul va fi din nou inundat de reclame care să ne distragă atenţia de la adevărul simplu şi absolut al Întrupării... Şi ştiu că reclamele vor fi altele, pentru că pseudo-realitatea aceasta de mahala cosmopolită cere cu disperare a fi permanent reinventată şi reambalată sclipicios (kitschul e un avatar al ei, care scuză penibil lipsa de consistenţă metafizică!), în vreme ce bannerul modest al Italienei va fi acelaşi, căci Adevărul e imuabil...

Despre suferinţă

Suferinţa (asumată în manieră creştină) este, fără doar şi poate, cea mai autentică experienţă mistică. Nimic din toate viziunile, minunile, momentele de intimitate cu El în rugăciune, nu îi aduc atât de viu, de pregnant prezenţa în viaţa personală precum suferinţa. Marii mistici... ei îşi doreau să sufere întocmai ca El pe cruce. A suferi ca El înseamnă, în ultimă instanţă, a fi ca El şi a fi foarte, foarte aproape de El. În nici un caz a te compara cu El în altceva decât în umilinţă, în răbdare, în resemnare la voia Tatălui. A nu căuta „slava acestei lumi, căci slava acestei lumi trece”. E o alegere dificilă, „calea îngustă”. Dar cu atât mai plină de satisfacţii.

Suferinţa te face, mai profund decât orice altceva, asemenea Lui. În clipa în care descoperi acest lucru, în care absolutul acestei constatări îţi pătrunde în inimă, încetezi să mai suferi cu adevărat. Suferinţa devine iubire sublimată în clipe de răbdare infinită, de tăcere interioară, de pace adâncă. E pacea lui Cristos din mijlocul furtunii. Cea care, în mijlocul suferinţei, îi porunceşte durerii să tacă. Şi ea, ca şi furtuna, se supune.

Suferinţa este, cu adevărat, cea mai autentică experienţă a credinţei. Şi cea mai validă încercare a ei...

Nebunia şi curajul iubirii

A-l iubi pe Cristos mai presus decât orice pe lume şi a abandona totul pentru El pare în ochii lumii un act de nebunie. În cel mai bun caz, cel care îşi pune întreaga existenţă în mâinile Domnului şi se încredinţează voinţei sale divine poate apărea în ochii lumii ca o persoană curajoasă. Abandonarea lumii în favoarea lui Dumnezeu este percepută deopotrivă ca un act de curaj şi de nebunie.
Există în evanghelii câteva personaje care, odată ce l-au descoperit pe Domnul, lasă totul deoparte şi îşi concentrează întreaga existenţă asupra acestei descoperiri uimitoare. De parcă lumea aşa cum o ştiau până în momentul întâlnirii cu Cristos a încetat să mai existe. Nu e vorba numai de apostoli, care îşi abandonează modul de viaţă pentru a-l însoţi pe Isus. E vorba de mulţi alţii pe care descoperirea Mântuitorului îi face să lase totul deoparte pentru a mărturisi şi altora bucuria întâlnirii cu el. În fiecare din ei, "nebunia" iubirii lui Cristos se manifestă în diverse feluri.
E prima dată "nebunia" uimirii: samariteana căreia Isus îi vorbeşte la fântâna din Sihar "şi-a lăsat urciorul, a plecat în cetate" (In 4,28) pentru a vesti tuturor întâlnirea cu el; femeile care descoperă mormântul gol, "cu bucurie mare, au alergat să dea de ştire discipolilor lui" (Mt 28,8); apoi, este uimirea lui Ioan şi Petru, care "alergau împreună" (In 20,4) pentru a-l căuta pe Domnul dispărut din mormânt.
Găsim după aceea "nebunia" contemplării: Maria lasă în grija surorii sale Marta treburile casei pentru a sta "la picioarele Domnului" şi a asculta "cuvântul lui" (Lc 10,38-42).
Urmează "nebunia" faptelor de sacrificiu, a jertfelor: gestul păcătoasei care i-a uns picioarele lui Isus, cheltuind salariul unui muncitor pe un an întreg ("trei sute de dinari") cu această dovadă de iubire (Mc 14,3-9); abandonarea în mâinile providenţei a văduvei sărmane care face pomană cu ultimii ei bănuţi, "tot ce mai avea la viaţa ei" (Mc 12,42-44).
Toţi cei care îl întâlnesc pe Isus "aleargă", "strigă", dau "tot", "dau de ştire" altora despre experienţa lor..., nu-şi pot stăvili emoţia şi surprinderea..., sunt entuziaşti, îi contaminează pe cei din jur cu bucuria lor imensă... Isus însuşi îşi îndeamnă discipolii în modul cel mai explicit cu putinţă: "Ceea ce eu vă spun în întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce vă spun la ureche predicaţi de pe acoperişuri" (Mt 10,27). Or, ce metodă mai convingătoare de a predica există decât însuşi entuziasmul care cuprinde întreaga fiinţă a celor care l-au văzut pe Domnul? Oare nu-i mustra apostolul Paul pe galateni tocmai pentru că-şi pierduseră entuziasmul (Gal 4,15), care transmite credinţa mai mult decât orice altă predică?
Dar cel mai mare "nebun" al evangheliei e Isus însuşi. El, Fiul lui Dumnezeu, vrea să fie botezat de Ioan, unul cel mai mic faţă de "cel mai mic din împărăţia cerurilor" (Mt 11,11). Refuză onorurile lumeşti în favoarea păcii rugăciunii (In 6,15). Se dă pe mâna arhiereilor pentru împlinirea Scripturii, când ar fi putut chema îngerii în ajutorul său (Mt 26,53). În jertfa supremă percepută de lume ca nebunie stă însăşi dumnezeirea lui Cristos, pentru că "nebunia crucii este puterea lui Dumnezeu" (1Cor 1,18), iar "nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii" (1Cor 1,25). Căci "Dumnezeu a ales cele nebune ca să-i facă de ruşine pe cei înţelepţi" (1Cor 1,27).
În fine, să nu uităm pe unul dintre cei mai cunoscuţi "nebuni" după Cristos, pe Francesco Bernardone, fiul bogatului negustor de postavuri din Assisi, pe care lumea l-a considerat nebun atunci când a ales să bată desculţ drumurile prăfuite ale Italiei sfârşitului de secol XI pentru a predica evanghelia. Acum, "sărăcuţul" Francisc este unul dintre cei mai veneraţi sfinţi: "nebunul" vede faţa lui Dumnezeu Tatăl.
Aşadar, "dacă cineva dintre voi crede că este înţelept în lumea aceasta, să devină nebun ca să ajungă înţelept" (1Cor 3,18-19). Căci a fi nebun după Cristos este şi a fost dintotdeauna cea mai preţioasă formă de înţelepciune.

NB: Text publicat în revista “Lumina Creştinului”: http://www.ercis.ro/lumina/numar.asp?an=2006&numar=1&id=16